Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.

Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.

Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.

Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” ¹

Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.

Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei – locotenentul de roşiori, Gologan – Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu – bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir – Emanuel, motociclistul.

Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.

Există apoi o legătură subterană între această povestire şi altele ale lui Eliade. Apare Prajan, personaj episodic, care apăruse deja în Domnişoara Christina; Emanuel e personaj principal în Ghicitor în pietre; există o stradă a Preoteselor, ca în La ţigănci; discuţia despre ghicitul unei femei-zeiţă: „Aproape întotdeauna, într-un grup de femei tinere şi frumoase, una dintre ele este o mare zeiţă, dar cum s-o recunoşti?”; apare problema spinoasă a etajelor, prezentă în La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis etc.:

„Oh, da, răspunse, am o mare slăbiciune pentru casele cu etaj. Urci, cobori. Urci, cobori. Nu te plictiseşti, vreau să spun.”

Labirintul e prezent uneori tiranic:

„Traversează restaurantele, după cum traversează băncile, şcolile, bisericile, spitalele, pentru că pe-acolo trece drumul lor, cel puţin drumul pe care-l arată harta.”

Alteori aluziv:

„Ei bine, domnilor, vă asigur că există o ieşire. Dar, evident, pe alt plan. Şi aş îndrăzni să precizez: pe un alt plan al irealului. Aţi înţeles la ce fac aluzie: numerele negative, paradoxul, în fond, negaţia care neagă negaţia şi te scoate din nou la lumină chiar în clipa în care tu, biet om lipsit de imaginaţie, te socoteşti prins pentru vecie în acel sarcofag de piatră închis în cripta aceea strâmtă, îngheţată, din inima muntelui.”

Principalul personaj nu este unul uman, ci unul abstract, amnezia (personaj principal şi în alte opere ulterioare):

„Îmi venea greu să-i spun adevărul, să-i spun că e amnezic. E o eroare la mijloc, i-am spus cu blândeţe. Te afli aici printr-o eroare. Mă confunzi cu altcineva. Dumneata aparţii altei lumi, altei societăţi.”

„Dacă uiţi, te rătăceşti.”

Uitarea nu înseamnă abolirea zidurilor, graniţelor, limitelor labirintului; dimpotrivă, prin rătăcire, devii prizonierul labirintului.

Concluzia e una singură: imposibilitatea de a te orienta, de a te iniţia, de a ieşi din labirint:

„Nu bănuisem că mai există o gară atât deaproape de Pod. Niciodată n-am reuşit să-mi amintesc numele ei.”

Uitarea însemnă ştergere, anulare, dispariţie, neant.

Importanţa povestirii este mai mult una teoretică, decât una de biruinţă a scrisului, lucru bine sesizat de Gheorghe Glodeanu:

„Naraţiunea este deosebit de importantă, deoarece ridică problema marilor obsesii ale lui Mircea Eliade: camuflarea sacrului în profan, conceptul de coincidentia oppositorum şi existenţa unei ieşiri în alt plan decât condiţia noastră determinată istoric.” ²

Prin construcţia sa, Podul pregăteşte o capodoperă, Pe strada Mântuleasa.

Note

1. Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976, vol.2, p. 332

2. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial. Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1997, p.80