Povestirea Adio!…, prin câteva surprize pregătite de Eliade cititorilor săi fideli, a incitat critica, unele dintre comentarii situând naraţiunea în proximitatea capodoperei, altele condiderând-o o scriere mai mult teoretică, nulă din punct de vedere artistic.

Adevărul e, ca întotdeauna, undeva la mijloc şi dacă se pot constata câteva trucuri teatrale folosite de Eliade (în primul rând sub influenţa esteticii lui Antonin Artaud, precursor al lui Ionesco, Beckett şi J.Genet), dacă tehnica de realizare a textului propriu-zis e bazată pe paradoxul fantastic, printr-o tehnică a reculului (textul se scrie împotriva lui), nu pot fi uitate tocmai fantastica împletire dintre teatru ca artă literară şi eseu, din această împletire rezultând tocmai un text literar. Procedeul nu este întru totul nou, la noi îl foloseşte Coşbuc atunci când ne arată cât de simplu se construieşte un sonet, comentariul său fiind chiar… un sonet în endecasilabi, italian adică, şi Caragiale, pentru a nu ne opri decât la exemplele cele mai ilustre. Adio!… este şi nu este o piesă de teatru, despre sacru şi profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre importanţa teatrului etc.

Eugen Simion consideră povestirea ca fiind „un proiect de teatru în stil voit absurd (anti-teatru), cu o temă frecventă şi în alte scrieri. Un actor apare pe scenă şi zice de trei ori cuvântul adio, apoi autorul este împins din spate de director pentru a explica unui public pestriţ şi enervat ce ar fi vrut să spună dacă ar fi scris piesa (absurd şi parodie de absurd). (…) Publicul participă la descifrarea simbolurilor preconizate de proiect. Tema lui poate fi misterul descoperirii Spiritului. În final scriitorul anunţa că nu mai vrea să scrie piesa care, între timp, s-a jucat.” ¹ Despre textul care nu se vrea text şi totuşi e text avem comentariul inspirat al lui Marian Popa, acesta referindu-se însă la titlul unei cărţi:

„Dar ce este în fond un titlu? O etichetă pusă pe un obiect care este opera? O prelungire a ei? O protuberanţă? Un echivalent sau o negaţie? O aluzie la conţinut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie? Toate acestea şi încă multe altele?

Să definim pe rând, proprietăţile titlului, pornind de la poziţia sa în cadrul operei. O constatare banală, dar foarte necesară, este aceea că nu există opere fără titlu. Dacă există opere fără autori, cărţi fără titlu nu se pot imagina. Cunoaştem acele situaţii, de cărţi care, rămânând posterităţii ca fragmente anonime, nu au propriu-zis titlu: dar ele au fost rapid botezate pentru a fi identificate şi indicate. A aplica unei cărţi denumirea de „Fără titlu” înseamnă de fapt a-I acorda un titlu. O carte fără titlu este una care nu există, aşa cum un obiect fără nume este un obiect inexistent. (…) Un titlu are atunci câteva funcţii fundamentale care sunt: a desemna, a indica, a semnifica. Dintr-un anume punct de vedere, el este ceea ce este numele propriu pentru un individ; putem cunoaşte un individ prin nume, prin actele sale; conjugăm apoi actele sale cu numele, indicându-le pe unele prin celelalte.” ²

Revenind la povestire. Titlul este este Adio!… O „traducere” posibilă a titlului ar fi: Fără Dumnezeu. (A= fără, Dio =zeu, dumnezeu). Proclamând dispariţia lui Dumnezeu, titlul este corect, reflectând conţinutul textului. Dar adio poate fi şi o interjecţie de despărţire, semnificând tocmai despărţirea dintre două lumi, una profană (spectatorii) şi una sacră (actorii). Folosirea de trei ori a termenului poate genera şi alte simboluri şi interpretări, dintre care una ar fi retragerea zeului creator din faţa oamenilor. E vorba, paradoxal, în ciuda dialogului interactiv sală-actori, de o criză de limbaj:

„Interzicerea accesului către sacralitate nu se manifestă numai prin lăsarea cortinei, ci prin imposibilitatea comunicării dintre cele două lumi, printr-o criză de limbaj. Aceasta pentru că, prin îndepărtarea de origini, asistăm şi la un proces de desacralizare a cuvântului primordial. Astfel, există un limbaj comun pentru spectatorii din sală, cu ajutorul căruia ei se înţeleg foarte bine. Pe de altă parte, există limbajul sacralizat, cu încărcături mitice, al celor care retrăiesc prin intermediul jocului istoria religiilor. Aceste personaje, la rândul lor, se înţeleg foarte bine pe scenă. Comunicarea nu mai este însă posibilă între cele două lumi, deoarece ele aparţin unor dimensiuni spaţio-temporale diferite.”³

Teatrului, ca expresie a sacrului, îi va dedica Eliade şi alte scrieri ulterioare, dintre care se reţine în primul rând Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, culminând cu romanul 19 trandafiri.

Fantasticul în Adio!…îl constituie tocmai cortina, cea care separă fizic, dar uneşte mental, două lumi.

Acest motiv al dublului, devenit la Eliade unul al ambivalenţei dă o notă de unicitate şi de consistenţă unui fantastic aparent obosit.

Totodată, Eliade contrazice teza (justă!) conform căreia teatrul nu poate fi fantastic, tocmai pentru că autorul nu poate interveni într-un text care se joacă în prezent.

Dintr-un alt punct de vedere, dar tot estetic, cu Adio!… Eliade este mai aproape ca oricând de teatrul absurdului, de prietenul său Eugen Ionesco, demonstrând că există şi un fantastic al absurdului, al crizei de comunicare.

Şi mai este ceva: cu fiecare scriere a sa, Eliade anticipează prin teme, personaje seriale, motive, trucuri, formulări memorabile, comentarii cu privire la unele teme majore ale scrierilor sale ştiinţifice, obsesii şi metafore obsedante etc., scrieri viitoare, consolidându-le totodată pe cele vechi.

Aşa încît, într-adevăr, în cazul lui Eliade putem vorbi de un perfect echilibru între apolinismul temelor şi dionisiacul ascuns în fiecare dintre scrieri, un echilibru care, fantastic şi paradoxal, nu linişteşte cititorul conectat la cea mai înaltă tensiune estetică şi intelectuală, dar nici nu-l înspăimîntă ca în alte tipuri de fantastic, gotic în primul rând, Eliade punând bazale teoretice şi practice ale unui fantastic românesc caracterizat între altele şi printr-o viziune lilială asupra lumii.

Lucian Strochi

Note

1. Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976, vol. 2, p.332

2. Marian Popa. Modele şi exemple. Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 190

3. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1997, p.76