– Nimic interesant – mormăi înciudat locotenentul Barbu. Parcă s-ar fi aşteptat la vizita noastră. E mai „curat” ca buzunarul unui sinucigaş convins…

– Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla până la urmă. Într-o casă sunt peste 2000 de obiecte. E imposibil ca nici unul dintre aceste obiecte să nu ne spună „ceva”.

– Totuşi, mărturisesc că aşa ceva mi se întâmplă pentru întâia oară. Nici o poză, nici o scrisoare, nici o agendă, nimic; nimic, nimic.

– Tocmai această „absenţă” îmi spune foarte multe despre Toma. În primul rând faptul că se aştepta la vizita noastră. De ce? Să fi anticipat „căderea” sa? Prea multă prudenţă. În psihologia unui hoţ nu intră şi „căderea”. El vizează doar succesul. Şi e normal – din punctul lui de vedere – să fie aşa. În al doilea rând: nu cumva „hoţul” nostru se face vinovat de o altă faptă antisocială şi şi-a luat, din această cauză, măsuri severe de precauţie?

Căpitanul Andrei privi pe fereastră. Se întoarse mohorât:

– O zi frumoasă. De câte ori „descopăr” o zi ca aceasta, pe lângă bucuria pe care o încerc, încerc şi o revoltă sinceră, aproape inexplicabilă în prima clipă. Mă gândesc atunci la toţi care n-au mai apucat o asemenea zi, deşi ar fi avut dreptul să o trăiască; cei care au plătit cu viaţa – prea scump – o laşitate, o imprudenţă sau au fost pur şi simplu victimele inconştienţei, urii, fanteziei unui asasin sau hazardului pur. Mă gândesc, în cazul asasinului, la faptul că se bucură de o zi pe care n-o mai merită. Mă revolt pe mine însumi, pe soartă, pe asasin; poate şi pe razele soarelui. O senzaţie de câteva momente, dar care mă încearcă întotdeauna. Şi iarăşi o senzaţie: cred că „amicul” nu e un simplu hoţ, aşa cum ar vrea să pară. Schema e aproape clasică; recunoşti întotdeauna o faptă mai puţin gravă decât cea pe care ai făptuit-o. O tentativă de furt se pedepseşte mult mai uşor decât o crimă, nu-i aşa? Înclin să cred că Toma e autorul crimei. De fapt sunt aproape sigur. Numai că asta trebuie s-o dovedească probele, probele ce vor fi prezentate procurorului şi instanţei judecătoreşti.

Vasile Barbu îl privi admirativ:

– Nu cred să ajung niciodată la asta. Să ajung să „simt” un caz, un vinovat, în ciuda tuturor probelor sau, în cel mai bun caz, în cazul probelor cenuşii, neutre.

Căpitanul Andrei îl bătu uşor pe umăr, de două ori, amical.

– Barbule, vei ajunge sigur să „simţi” un vinovat de la o poştă. În câţiva ani, ţi-o garantez. Cea mai grea luptă va fi tot cu tine, cu convingerile tale. Trebuie să lupţi de multe ori împotriva evidenţelor. Împotriva tuturor evidenţelor. În realitate, totul e atât de simplu: ai în jurul tău oameni. Doar unul dintre ei e vinovatul. Va trebui să-l recunoşti. Şi îl vei recunoaşte, mai devreme sau mai târziu. Cu cât o vei face mai repede, cu atât va fi mai bine. Cam asta e tot. A, mai e ceva. Mulţi cheamă sau reclamă întâmplarea: „A avut noroc! Întâmplarea…”. Da, întâmplarea. Trebuie să ştii însă să provoci întâmplarea. Să-ţi vină în ajutor.

– Pe… dumneavoastră v-a ajutat de multe ori întâmplarea?

– De foarte multe ori, nu; uneori însă a grăbit considerabil rezolvarea unui caz. Capcana nu e însă o întâmplare. Fiara nu nimereşte din întâmplare în capcană. Dacă ştii unde să pui capcana, dacă cunoşti bine obiceiurile fiarei, dacă ai urmărit-o nopţi de-a rândul, nu se poate să-ţi scape. Fiara devine nesigură, uită de capcană şi atunci nimereşte mai uşor în ea. Dar m-am cam luat cu vorba şi am uitat de vecini. Fă-le câte o vizită şi vezi ce ştiu despre Toma. Eu rămân aici. Aici mi-am pus capcana.

Locotenentul îşi luă agenda, pixul „Selena” de care nu se despărţea niciodată şi ieşi.

Căpitanul se cufundă în studiul unor hârtii, chitanţe, adeverinţe, avize telefonice, mandate trimise. „Aici mi-ar trebui poate un revizor contabil. Şi totuşi, toate par a fi curate”.

Auzi soneria. Spuse, neîntorcându-se spre uşă:

– Intră.

Apoi, o voce ezitantă, de femeie tânără, la câţiva paşi de el:

– Domnul Daniel nu e acasă?

Andrei nu-şi ridică ochii din hârtii:

– Nu. Nu e acasă. Dar ce treabă aveţi cu el?

Abia acum ridică ochii. Încremeni. În faţa lui, îmbrăcată în frumosul port din zona Siliştei, o fată de o frumuseţe nepământeană îi răspunse şovăind:

– Mama n-a putut veni azi. Am adus eu laptele.

Andrei aproape răcni:

– Lapte? Lapte ai zis?

Fata îl privi nedumerită:

– Da, lapte. De ce vă miraţi aşa? Domnul Daniel cumpără de multă vreme lapte de la noi. Avem lapte bun. Gras şi bun; lapte de drigană.

Andrei se stăpâni cu greu. Şi-ar fi vârât şi unghiile în carne să nu-şi trădeze bucuria:

– Domnul Daniel nu-i acasă. Lasă laptele aici. Ai nevoie de sticle?

– Da, de trei sticle.

Andrei se duse la cămară. Trei sticle de lapte, bine spălate, aranjate pedant pe poliţia din mijloc, păreau să-l aştepte.

Le aşeză la fel de pedant, la picioarele fetei. Fata turnă conştiincioasă, cu o seriozitate maximă, până la buza sticlei, laptele.

– Cum te cheamă, fată frumoasă?

– Lucreţia lui Alupului.

– Trebuie să-ţi dau banii acum?

– Nu, că noi ne socotim la lună.

Fata spuse bună-ziua la fel de sfioasă şi ieşi închizând uşor, cu multă băgare de seamă, uşa.

Andrei privi îndelung cele trei sticle.

„Parcă ar fi popice. Asta era deci întâmplarea pe care o aşteptam. Par trei lovituri la poarta Infernului. Sunt curios ce va zice Vasile, cum va reacţiona la vederea lor. Ia să-i verific spiritul de observaţie”. Luă sticlele şi le ascunse în frigider. „Să te văd, locotenente, ce notă vei lua la proba de perspicacitate?!?”

Vasile Barbu coborâ după vreo jumătate de oră. Aşeză pe masă câteva foi din carnet, pedant, ca la pasienţă:

– Toate „referinţele” sunt excelente. Ascultaţi numai: „Vecinul nostru Toma Daniel are o comportare ireproşabilă, salută întotdeauna primul, nu bea băuturi alcoolice, nu primeşte vizite. Se culcă întotdeauna devreme. Semnat: Aglae Necşoreanu”. Sau alta: „Numai cuvinte de laudă pentru vecinul nostru de la apartamentul 5, Toma Daniel. Foarte săritor. Mie mi-a reparat de câteva ori fierul de călcat. N-a vrut să primească nimic, nici măcar un pahar de vin. Semnează: Ion şi Maria Arsulescu”. Mai continui?

Andrei îl privi amuzat:

– Da. Chiar te rog!

– Iată: „Vecinul nostru Toma Daniel este un tânăr de treabă – nu cum mai vezi pe alţii astăzi cu pletele în ochi şi cu ţigara în gură –, muncitor şi tăcut. Nu-i plac băutura, femeile şi jocurile de noroc. I-am spus fetei mele, Maricica – a mai fost măritată, dar n-a avut noroc, a dat de unul care a căzut în patima beţiei şi a început s-o şi bată – vezi, Maricica, i-am spus, aşa un bărbat ţi-ar trebui ţie. Da, tată, mi-ar place şi mie, numai că nu se uită el la mine. Cu toate astea e un tânăr de treabă, bag mâna în foc pentru el. Ion Popescu, strungar”. Mai citesc?

– Da. E din ce în ce mai pasionant.

– „Cetăţeanul Toma T. Daniel este un model de locatar conştiincios, care se achită de toate sarcinile obşteşti şi cetăţeneşti care îi revin. Cu chiria, cu fondul de rulment şi cu întreţinerea e la zi. Răspunde la toate chemările şi solicitările asociaţiei de locatari. Vasile Amăriuţei, pensionar, membru în comitetul Asociaţiei de locatari nr.3”.

– Cred că e de ajuns. După referinţe ca cele citite, cred că ar trebui să propunem întreprinderii sale să-l promoveze.

– Curios, asta e senzaţia tuturor. Că am cerut referinţele pentru o promovare. M-au „încurajat” şi prin viu grai: „Merită. E un tânăr de viitor”.

– Vezi, Vasile, ar fi multe de discutat aici. Cu siguranţă că toate „referinţele” sunt la fel. Foarte favorabile. De ce? Din mai multe motive: În primul rând oamenii refuză instinctiv, am putea zice, răul. Mă refer la oamenii obişnuiţi, cinstiţi. Nu le-ar veni să creadă că vecinul lor, cu care s-au salutat, care le-a intrat în casă, care le-a reparat fierul de călcat şi căruia ar fi fost gata să-i dea fata de soţie, e un hoţ sau un posibil criminal. În al doilea rând, oamenii, aceiaşi oameni cinstiţi, de care ţi-am vorbit, nu sunt egoişti. Se bucură când cineva, unul „de-al lor”, poate promova, câştiga. Se bucură ca de un succes personal; se bucură că pot contribui şi ei cu ceva, un cuvânt bun măcar, la succesul confratelui, colocatarului, colegului. Aşa că au „plusat”. Dar situaţia are şi un alt aspect. Iată, de ani de zile un individ ca Toma se bucură de un „exces de simpatie” printre colocatarii imobilului, 40-50 de oameni, să spunem. De ani de zile. I-a înşelat mereu, în fiecare clipă, cu fizicul lui atrăgător, cu vorba lui politicoasă, cu amabilitatea lui, cu lipsa lui evidentă de vicii. Mă înţelege acum cât de greu e uneori să alegi neghina de grâu?

– Mărturisesc că şi eu am fost pentru câteva clipe derutat, în ciuda tuturor probelor pe care le deţineam.

– Şi încă aici cazul e clar: doar tu l-ai urmărit şi l-ai prins pe răufăcător. Dar dacă ne lipsea această evidenţă a faptelor? Cu câte zile ne-ar fi întârziat aceste referinţe extrem de favorabile! Şi acum să lăsăm asta: mai fă o verificare a locuinţei. Poate observi totuşi un amănunt relevant. Ai un sfert de oră pentru asta.

Andrei se aşeză în fotoliu. Deschise un ziar, vechi de două zile, pe care nu apucase încă să-l citească.

După exact şapte minute şi patruzeci de secunde, Vasile Barbu se întoarse triumfător de pe holul de la intrare cu o sticlă de lapte în mână, ţinând-o delicat dar ferm, cu degetele lungi şi puternice, de gât:

– În frigider sunt trei sticle de lapte. Nu erau când am venit aici.

– Şi cum crezi că au apărut în „absenţa” ta?

– Cred că le-a adus cineva, poate lăptăreasa…

– Bravo, Barbule, 10 cu felicitări. Pentru 10 „absolut” va trebui să-mi spui de ce e laptele.

– Evident, de bivoliţă. Aşa ar fi logic.

– Şi mai spuneai că nu ai acel „al nu ştiu câtelea simţ”. Vezi că nu e greu deloc?

– Aşadar flerul tău în legătură cu Toma T. Daniel a funcţionat perfect. Cel puţin pentru crima de la Bucureşti, afirmaţia pare a avea acoperire totală…

Andrei râse din toată inima:

– Vezi, ai mai câştigat ceva: prudenţa. În ciuda unei evidenţe clare, logice, perfecte, nu te-ai grăbit să tragi concluziile, înainte de a fundamenta o ipoteză. Sunt mulţi care încearcă să rezolve o problemă înainte de a înscrie în ipoteză toate datele cunoscute. De aceea, de multe ori, concluziile sunt pripite, incomplete şi, adesea, false. Un lucru rămâne încă neclar: mobilul. Şi o crimă fără un mobil viabil nu există!

Directorul liceului îl primi zâmbind:

– Ar trebui să vă fiu recunoscător.

Andrei mină surpriza:

– De ce?

– Într-un fel şi dumneavoastră aţi contribuit la „descoperirea” viitoarei mele nurori…

– Şi cum o găsiţi?

– Încântătoare – ăsta e cuvântul. Mă bucur nespus pentru băiatul meu. A avut mare şansă.

– Şi el, el se ferea de dumneavoastră!!!

– Şi poate că avea dreptate. Acum, să spunem, cincisprezece ani, poate aş fi văzut şi eu altfel lucrurile. „Ochii bătrânilor văd cel mai bine” – spune un proverb.

– Cred că aveţi dreptate.

Bătrânul se ridică, traversând cu paşi rari şi largi cabinetul. Apoi, după câteva clipe lungi, de tăcere reciprocă, se întoarse brusc către căpitan:

– De fapt cred că aţi venit pentru altceva, nu ca să ascultaţi peroraţiile unui om bătrân… Pentru ce aţi venit, domnule căpitan?

– În multe licee, îndeosebi în cele ardelene, se mai păstrează un foarte bun obicei. Acele tablouri de promoţie…

– Şi care „tablou de promoţie” vă interesează? Din ce an, vreau să spun?

– Mă interesează cele din ultimii zece ani.

– O să fie puţin mai complicat. Să vedem… Pe cele din ultimii trei ani le găsiţi aninate pe coridoarele liceului. Câteva sunt prin cabinete… cinci… ar mai fi două… Unul cred că ar fi în laboratorul de chimie… sigur e acolo… printre absolvenţi s-a numărat şi băiatul profesorului de chimie şi e firesc deci să fie acolo. Mai e unul în biblioteca şcolii. „Tabloul promoţiei de aur”. În acel an toţi absolvenţii au intrat în învăţământul superior. O performanţă unică!

– Într-adevăr. De altfel, colegul meu mai tânăr, locotenentul Vasile Barbu, regreta faptul că nu s-a numărat printre absolvenţii liceului dumneavoastră…

– A terminat liceul în acest oraş?

– Nu. La Bucureşti. Cunoaşte însă bine tradiţiile acestui liceu. De fapt, cine nu le cunoaşte?

Directorul roşi de plăcere, căută din modestie să schimbe însă vorba:

– Ar fi deci vorba de zece tablouri. Să recapitulăm: trei pe coridoare, cinci în cabinete, unul la bibliotecă, unul în laboratorul de chimie. Dacă vreţi, vă însoţesc…

– Vă mulţumesc foarte mult. Vă mărturisesc însă cinstit că nu ştiu încă exact ce caut. S-ar putea să stau deci mai mult… am ales tocmai această zi de duminică, zi fără cursuri…

– Dar nu şi fără viaţă. Astăzi avem trei concursuri sportive şi două activităţi culturale. Am să vă dau totuşi ca însoţitor un elev de serviciu.

– Vă mulţumesc foarte mult, domnule director.

Îşi strânseră mâinile şi Andrei ieşi primul din cabinet. Directorul îl urmă şi el imediat; se adresă tunător unui elev de serviciu cufundat în rezolvarea unei „integrale”:

– Popescule, te rog să-l însoţeşti pe domnul ziarist prin liceul nostru. Vrea să scrie despre istoria acestuia. Îţi va spune dânsul mai pe larg despre ce este vorba…

Popescu (mai târziu Andrei află că se mai numea şi Ilarion), un brunet cu ochii verzi, iscoditori, îşi lăsă fără prea mare părere de rău „integrala” şi spuse vesel:

– Am înţeles, domnule director.

Andrei se întoarse spre director. Ghici în ochii lui o lumină caldă, jucăuşă: „Am dres-o bine, nu-i aşa? Ziarist…”. Şi parcă răspunzând acelei întrebări nerostite, Andrei îşi înclină, respectuos şi zâmbitor, capul:

– Încă o dată vă mulţumesc călduros pentru tot, domnule director.

Ilarion Popescu o luă înainte, mândru ca un comandant de oşti, gata să câştige o bătălie importantă. Se întoarse pe neaşteptate:

– Ceva tot nu înţeleg, domnule ziarist. De ce scrieţi despre istoria trecută a liceului şi nu despre ziua de astăzi? Ziua de astăzi e atât de bogată în evenimente…

– Ştiu. Trei concursuri sportive şi două activităţi culturale. Mi-am notat şi asta; mi-a spus directorul vostru. Nici o grijă, voi scrie şi despre ziua de astăzi…

– În ziarul local?

– Nu. Într-un ziar central. Dar voi vorbi cu colegii de la ziarul local să dea şi ei o ştire…

– Vă mulţumesc foarte mult. Ştiţi, fratele meu e în reprezentativa de baschet a şcolii. Joacă astăzi şi…

– Şi tu eşti elev de serviciu…

Popescu, Ilarion Popescu, se posomorî pentru o clipă. Apoi cu mândrie, aproape convins:

– Disciplina înainte de toate.

„Primul tablou. Nimic interesant. Aceleaşi feţe surâzătoare. Ia să văd: cincizeci şi opt cu faţa spre stânga; treizeci şi şase spre dreapta; profesorii aşezaţi cuminţi în jurul directorului şi al directorului adjunct. În mijloc, e drept ceva mai jos decât poza directorilor, poza uriaşă a dirigintei. Se vede c-au iubit-o mult. Au trecut peste… stasuri. Apoi un desen aproape tehnic, echer, compas, un T, o planşetă, o carte deschisă. „Secţie reală”. Un motto din Labiş. Apoi… „La revedere în…”. Nimic interesant din punctul meu de vedere”.

Ilarion Popescu întrebă politicos:

– Mergem mai departe?!?

– Mergem. Să-mi notez numai ceva.

„Să nu uit să vorbesc cu „colegii” de la ziar. N-aş vrea să-l dezamăgesc pe Ilarion Popescu”.

„Al doilea tablou. De fapt nu ştiu ce caut. Adrian Pahome a terminat liceul la Bucureşti. Poate, Ileana… cum o chema de fapt? Unde e Vasile cu carneţelul lui? Îl tachinez uneori, dar uite că acum mi-ar fi foarte util. Parcă Rozavlea sau Rozalvea… oricum sper să o recunosc dacă o întâlnesc. Nimic interesant nici aici. Să-mi notez măcar motto-ul. Asta pentru prietenul meu”.

Se întoarse:

– Mai caut ceva. O cunoştinţă. Toma Daniel. Poate a terminat aici. Asta doar aşa, ca fapt divers.

(va urma)

Lucian Strochi