O INGENUĂ – MARIA PAL

maria-pal-un-aer-timid--728Mărturisesc că despre Maria Pal ştiam destul de puţine lucruri. I-am citit vreo două-trei cicluri de versuri în revista „Asachi”, mi-a vorbit despre ea elogios criticul Cristian Livescu.

Acum am în faţă o carte, „Nesomnul metaforei”, o carte apărută la Crigarux în 1999, în condiţii grafice deosebite (cu o copertă semnată de Iosif Haidu, cu o  postfaţă semnată de Gheorghe A. M. Ciobanu, un adevărat eseu liric).

Un volum masiv (pentru poezie), conţinând materia a cel puţin 3-4 plachete obişnuite (164 de pagini). Un volum structurat pe trei cicluri: La marginea visului, Poeme pentru mâine, Ploi de nisip, egale cu sine, o monodie. Maria Pal reabilitează diafanul, într-o vreme când imaginarul (nu doar imaginea9 a devenit agresiv, aproape imposibil de privit şi de gândit. Rănii, Maria Pal îi opune petala de cireş. O poezie lentă, a înmuguririi, a gavotei. Personajele lirice par abia trezite din somn, prelungesc în realitatea brutală un vis molatic. Culorile, fără a fi stinse, sunt văzute prin filtre de lumină, atmosfera e de art nouveau şi desprinsă parcă din stampe japoneze. Orice gest e important, există un lexic subtil al mâinii, al privirii, tonurile sunt minore, abia traversate de melancolie. Gestul devine vis sau poem, poemul – mit.

Maria Pal scrie o poezie a tăcerii, renunţând aproape la cuvinte, considerând că tăcerea e mai expresivă decât cuvântul. Sentimentul e delicat, pur, deşi infinit nuanţat. Există desigur şi excepţii şi tocmai pe acestea mi-aş propune să le comentez. Iată o frumoasă definiţie a iubirii: „Formez numere la-ntâmplare / pe toate tastele / telefonului meu. /Întotdeauna / răspunde vocea ta”. (p.46). Mediile nu se faliază, ci se întâlnesc: „Peştele văzduhului meu/sa-ntâlnit /(la mijlocul distanţei de-albastru)/cu pasărea/apei tale/clădindu-şi casa -/în singurul mâine / rămas în Univers.” )p.85).

Uneori concretul cucereşte abstractul: „Dezbrăcând noaptea /cu raze puzderii / se naşte lumina./ Clopotul de-argint de-l dezbraci/ apare-n rugină de vaet.” (p.113) sau „Timpul s-a spart / curgând bucăţi / pe umerii goi. „(p.121) Foarte rar culoarea sau verbul sunt mai agresive: „Himera nopţii/ se prelinge arzând/ în pas de lebădă.(…) Bate în noapte/  himera toamnei/ cu gheare de foc.”(p.122)

Maria Pal rămâne o poetă a curcubeului. Ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.

Lucian Strochi