Vasile Barbu tăcuse în tot acest timp. Abia când rămaseră singuri, Vasile izbucni:

– Formidabil! Nu mi-aş fi putut imagina că există, că mai există asemenea oameni. Dacă nu aş fi auzit cu urechile mele… aproape că ar trebui să o admiri. Cu cât sânge rece şi-a urmărit scopul! N-a contat nimic pentru ea: nici cinstea, nici soţul, nici copilul. Nimic în afară de egoismul ei. Egoism care, pentru scurtă vreme, s-a putut numi şi dragoste. Deşi cred că acum l-ar sacrifica pe Daniel Toma, fără să clipească. Asta dacă pedeapsa ei ar fi uşurată cu o zi măcar. Copilul? Un simplu obiect – nu al dorinţelor, ci al ambiţiilor ei. Sunt convins că dacă ar fi fost necesar, l-ar fi sacrificat şi pe el. Acum va redeveni „mamă”, doar pentru a înduioşa justiţia. Cred că ea e primul, principalul vinovat în toată această murdărie.

Andrei simţi nevoia să intervină:

– Nu te ştiam misogin, Barbule!

– Nici nu sunt, dar orice s-ar spune, cucoana asta ar merita să fie pusă la zid.

– Uiţi că rostul nostru în societate e cu totul altul. Noi trebuie să aducem justiţiei probe. Atât şi nimic mai mult. Numai că aceste probe trebuie să fie directe, clare.

– Nu uit o clipă care e rostul nostru în societate. Sunt însă clipe când îmi mai permit să visez. Visez o societate, dacă nu perfectă, oricum fără violenţe, fără crime. Nimic nu poate justifica o crimă. Nici măcar mult-discutatul „instinct de conservare”. O crimă aduce după ea o pedeapsă infinit mai mare decât orice altă pedeapsă. E firesc să fie aşa. Societatea trebuie să pedepsească tocmai ceea ce îi atacă fiinţa: crima. Ce justificare ar putea avea un criminal? Nici una – după părerea mea. S-au scris atâtea pagini despre sinucidere şi sinucigaşi – Camus, de exemplu. N-am citit însă nici o carte care să justifice crima.

– Dar „Crimă şi pedeapsă”?

– Chiar titlul acestei capodopere este edificator: „Crimă şi pedeapsă”.

– Bine, să lăsăm toate pe mâine… Sunt obosit… Mâine va trebui să am un „dialog” cu Daniel Toma şi vreau să fiu în formă.

– Crezi că mai are vreo şansă?

– Nu, nu cred. Dar el crede. Încă mai crede…

Daniel Toma părea bine dispus. Era jovial. Prea jovial:

– Domnule căpitan, noaptea trecută am dormit foarte bine. Aduc pe această cale caldele mele mulţumiri instituţiei pe care cu onoare o reprezentaţi.

– Deci aţi dormit liniştit noaptea trecută?

– Mărturisesc că da. Ar fi trebuit să mă neliniştească ceva? Dovada cea mai grăitoare a faptului că o tentativă de furt nu e „un capăt de ţară” e faptul că mă găsesc acum în faţa dumneavoastră. După îndelungi deliberări aţi ajuns la concluzia că e mai bine să-mi daţi drumul. O amendă, sper ca suma să fie rezonabilă, o discuţie „prietenească”, un angajament pe care l-aş prefera oral, dar uitându-mă mai atent la dumneavoastră ajung la concluzia că va trebui să redactez şi în scris unul… mă rog… aveţi şi dumneavoastră nevoie de „acoperire”, nu ştiu dacă trăim în „galaxia Gutenberg”, sigur în „galaxia hârtiei” – „lumea se acoperă cu hârtii” – asta e imaginea secolului XX – aşa se pare că ar fi declarat un poet, unul din cei mai mari, parcă a luat şi „Nobelul”, nu cred că mă înşel. Aşa încât, dacă nu mă înşel, începând de astăzi voi fi liber – „ca pasărea cerului”, cum ar fi spus un romantic…

– Vă înşelaţi…

– Poftim?

– Am spus că vă înşelaţi.

– Dar chiar Puşkin a afirmat asta.

– Vă înşelaţi…

– Aş putea să vă recit chiar şi versuri…

– Nu la Puşkin mă refeream, ci la dumneavoastră…

– Aha, înţeleg: eu nu sunt pasăre. Pasărea e liberă. Eu nu sunt liber. Ăsta ar fi silogismul.

– Exact.

– Şi de ce mă rog? Conform articolului… litera…

– Numai că aici e vorba de alt articol şi de o altă literă.

– Pentru „nuanţe” există şi avocaţi care…

– Vor accepta justeţea „propunerii” noastre.

– Dacă nu sunt indiscret, care ar fi propunerea dumneavoastră?

– Deocamdată vă propun un dialog, mai exact în prima parte un monolog, urmat de un dialog.

– Puteţi fi mai „explicit”?

– Da. Am vrea să ne relataţi totul. Aşa cum s-au petrecut faptele…

– N-aş vrea să par impertinent, dar colegul dumneavoastră a fost un coautor, vă rog să mă scuzaţi – am vrut să spun altceva: un martor absolut, aşa că nu văd ce alte detalii v-ar mai putea interesa…

– Aş vrea să începem cu crima de la Bucureşti.

Daniel Toma tăcu, strânse ochii şi apoi spuse aproape în şoaptă:

– Nu ştiu la ce crimă vă referiţi.

– Mă refer, evident, la moartea lui Adrian Pahome. Sper că nu vă spun lucruri noi…

– Mărturisesc că da. Habar n-am cine este acest… Adrian Pahome.

– Mă mir. Este soţul amantei lui Daniel Toma, Ileana Pahome.

– Pe asta de unde aţi mai scos-o?

– Pe cine? Pe Ileana Pahome? Să nu-mi spuneţi că nu o cunoaşteţi. Atunci să vă ajut: pe Ileana Rozavlea o cunoaşteţi?

– Da. Am fost colegi de liceu. N-am ştiut însă că s-a măritat. Adică am aflat într-adevăr că s-a măritat cu un artist la Bucureşti, dar… cam asta e tot.

– Chiar vă imaginaţi că nu ştim totul?

– Dacă e aşa cum spuneţi, de ce mai aveţi nevoie de „povestea” mea? N-am talent de povestitor…

– Asta e foarte bine. Pe noi ne interesează exactitatea faptelor şi mai puţin „literaturizarea” lor. Imaginaţia este esenţială pentru un scriitor; poate fi însă catastrofală pentru cineva care trebuie să mărturisească ceva. Să ne mărturisească…

– Să se spovedească adică?

– Am evitat termenul, întrucât nu sunt preot. Pentru ce am nevoie de declaraţia dumneavoastră. Unul din motive ar fi şi confruntarea dintre depoziţii. Dumneavoastră susţineţi una, Ileana Pahome alta… În ceea ce ne priveşte, ne interesează un singur lucru: să găsim adevărul.

– Pot să văd şi eu depoziţia Ilenei Pahome? Nu de alta, dar din respect pentru timpul dumneavoastră, n-aş vrea să repet nişte lucruri care s-au spus deja acolo…

– Imposibil. N-am vrea ca depoziţia Ilenei Pahome să vă influenţeze. Şi apoi pe noi tocmai asta ne-ar interesa: ca lucrurile să se repete în ambele depoziţii. Şi ca să vă determin să nu aveţi nici o reţinere, trebuie să vă spun de la bun început că noi ştim că… ai comis crima de la Bucureşti, că ai comis crima de la Braşov, că ai avut o tentativă de să-i spunem „furt” la locuinţa Eufrosinei Pahome. Pentru „nuanţe” însă, avem nevoie şi de declaraţia ta. E clar?

– Mă întrebam când se va trece de la „dumneavoastră” la „tu”. Mi-am propus să rezist până în acel moment. Vă mai întreb ceva şi apoi trec la redactarea operei mele… postume: Credeţi că mai am vreo şansă?

– Cunoşti legile foarte bine sau, hai să fiu indulgent cu mine însumi, le cunoşti la fel de bine ca mine. Aşa că…

– Eu cred că mai am o şansă. Dacă voi dovedi prin paginile scrise un talent literar ieşit din comun, s-ar putea ca societatea să nu dorească să se lipsească de un asemenea talent literar. Evident, e o glumă, domnilor. Aş dori un stilou, hârtie şi multă, multă linişte dacă se poate. Operele mari sunt tăcute – a spus-o nemuritorul… nu-i mai ştiu numele; oricum un nemuritor.

M-am născut în anul 196… în municipiul Braşov. Părinţii (tata – maistru la uzina de tractoare; mama – funcţionară la poştă) s-au bucurat foarte mult. Aveam să fiu unicul lor copil. Multă vreme în casă lucrurile au mers bine în favoarea noastră. Tata câştiga bine, pleca destul de des în străinătate, trimis de uzină; mama era o gospodină desăvârşită. Eu învăţam foarte bine; până în clasa a X-a am fost chiar primul pe clasă. Primele „discuţii” din casă au început pe vremea când eu eram în clasa a VII-a. A venit la noi în casă, trimis de o mătuşă, fiul ei vitreg, Octavian Zaharia. Octavian a venit să stea în gazdă, urmând să plătească, lunar, o sumă mai mult simbolică. Aşa, ca între rude… La început tata s-a bucurat: el lipsea mult de acasă cutreierând Africa, Europa şi Asia, asigurând asistenţa tehnică pentru tractoarele româneşti ce începuseră să are pământurile Egiptului sau ale Indiei. Numai că au început să-i ajungă la ureche zvonuri, aluzii, mai mult sau mai puţin voalate… Tata n-a crezut nimic. Zâmbea. Îşi cunoştea nevasta bine, se luaseră din dragoste; eu eram „lumina ochilor” lor. „Câte din zvonuri se adeveresc? Nici cinci la sută…”. Nu eram chiar atât de mic, eram, cum am mai spus, în clasa a VII-a; mă luasem însă cu şcoala, priveam doar cartea deschisă din faţa mea; nu aveam timp să privesc în dreapta sau în stânga. Nu ştiam de fapt că se poate privi în dreapta sau în stânga. Totul a venit ca un trăsnet. Tata urma să plece din nou în străinătate, nu ştiu exact unde, într-o ţară africană, în Algeria mi se pare. A plecat la Bucureşti, urmând ca de acolo, cu avionul, să ajungă la destinaţie. Plecarea s-a amânat, nu ştiu din ce motive, cu o săptămână. Normal, tata s-a întors acasă. Eram singur acasă, mama plecase la un curs de reciclare, la Bucureşti. Octavian plecase şi el acasă la ai lui (pe undeva pe lângă Piteşti); era în vacanţă, era student şi aşa proceda întotdeauna când avea vacanţă. Mama îmi lăsase un număr de telefon şi o adresă. „Dacă se întâmplă ceva, sună-mă”. Tata mi-a cerut adresa şi numărul de telefon. A plecat în aceeaşi seară, cu un prieten, cu maşina. Au ajuns târziu, pe la ora două noaptea, avuseseră probleme pe Valea Prahovei cu maşina, nu mai ştiu precis. Adresa mamei era exactă. Era o locuinţă în Tei, la o văduvă, cunoştinţă mai veche de-a mamei. Când au ajuns, văduva s-a pierdut cu firea, a îngăimat ceva, că „doamna nu se simte prea bine, nu crede că poate primi pe cineva”. Tata a dat-o la o parte, furios, şi a deschis uşa odăii de oaspeţi. Mama dormea alături de Octavian, îmbrăţişaţi şi goi. Tata l-a invitat pe Octavian să se îmbrace şi să plece. „Nu pot… aşa gol… în faţa dumneavoastră…”. Tata i-a răspuns cu o voce albă: „Nu văd de ce te jenezi… Dacă nu te-ai jenat de mătuşa ta… de soţia mea… nu văd de ce te-ai jena din cauza mea… Sunt bărbat… sunt încă bărbat şi între noi bărbaţii nu e cazul să existe vreo jenă…”. Octavian a înghiţit în sec, a dat să spună ceva, a renunţat, a trecut totuşi după uşa unui dulap, s-a îmbrăcat repede, a spus un „bună seara” speriat şi s-a grăbit să dispară. Nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu a observat ironia involuntară a salutului. În aer pluteau săbii de gheaţă. Tata s-a aşezat uşor, pe marginea patului, parcă cu frica de a nu mototoli aşternutul. Mama era ca moartă. „Omoară-mă” – i-a spus. „Sau mai bine lasă-mă să plec. Îţi promit că mă voi sinucide sau, în cel mai rău caz, nu mă vei mai vedea niciodată”. „Vei face cum vei crede de cuviinţă. Numai că mai înainte de a pleca, trebuie să stăm de vorbă. Trebuie să punem la punct nişte lucruri. Avem în această clipă un singur punct comun: copilul. Despre el aş vrea să discutăm. Şi asta până nu se face dimineaţă. Până mă întorc, îmbracă-te. Mă duc până afară, să mă înţeleg cu prietenul meu când plecăm spre Braşov. Mă întorc imediat”. S-au reîntâlnit în sufrageria „gazdei”. Tata părea calm. Numai că era un calm de oţel, de stâncă. Dacă l-ai fi înţepat cu un ac, n-ar fi curs sânge. Obrazul îi era atât de alb, încât părea vopsit. Tata a început, adresându-se gazdei:

– Vă mulţumim pentru găzduire… Vom folosi sufrageria preţ de vreo două ore. Dacă vreţi, puteţi rămâne. Nu mai avem secrete intime, de vreme ce le-am făcut publice. Ar fi chiar foarte bine să rămâneţi, ca eventual martor. Încă o dată vă mulţumesc pentru găzduire, deşi tare aş fi vrut, vreme de câteva clipe, s-o ung cu petrol, să-i dau foc…

Mama spuse aproape şoptit:

– Poate că ar fi fost mai bine.

Atunci tata tună:

– Ba n-ar fi fost deloc mai bine. Ar fi fost mai bine pentru ruşinea ta şi a mea şi poate pentru ruşinea celei care a adăpostit sub acoperişul cinstit al casei sale doi „hoţi de dragoste”.

Femeile au dat să spună ceva, dar n-au făcut altceva decât să-şi mişte buzele. Un sunet n-a ieşit printre ele.

Tata continuă:

– N-ar fi fost însă drept pentru munca, poate de o viaţă, a cuiva. Nu ştiu cine a fost acela (sau aceia) dar eu un lucru am învăţat: să respect munca omului. Dar acum să trecem la ale noastre. Aş vrea o discuţie fără istericale, fără răcnete, fără violenţe. O discuţie sinceră, care să lămurească totul, o discuţie sinceră, dacă e posibil aşa ceva. Ce zici?

Mama îşi revenise aproape complet. Se liniştise vizibil:

– Ce să zic? Nu sunt eu cea care fixează condiţiile. Oricum e cea mai rezonabilă soluţie…

– Atunci să începem: De când durează „relaţia” dintre tine şi Octavian?

– Totul a început cam la vreo două luni după ce a venit Octavian la noi. Să-ţi spun de ce s-au petrecut… sau cum a fost…?

– Aş fi chiar curios…

– …Tu erai mereu plecat. Nu-ţi găsesc în asta vreo vină, era o situaţie obiectivă, ca soţie o înţelegeam, ca femeie mai puţin. S-ar putea acum să protestezi, totuşi nu mă consider o depravată, o curvă. În afară de tine şi de Octavian n-am cunoscut alţi bărbaţi. Ştiu că nu are nici o importanţă acest lucru. Nu mai are nici o importanţă; e bine să ştii însă tot adevărul, dacă tot ne-am propus să-l dezvăluim în întregime. Ştiu că o femeie va recunoaşte întotdeauna doi bărbaţi înaintea… următorului, dar nu ştiu de ce fac asta. Nu le înţeleg, pur şi simplu. De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat între mine şi Octavian? N-aş putea spune exact. Poate pentru că eram pregătită pentru asta. Nopţile de aşteptare, singură, visele care deveneau treptat-treptat coşmaruri, nevoia fizică de a îmbrăţişa pe cineva… toate se adunau, se buluceau, se strângeau în jurul meu. Aşa că Octavian m-a găsit pregătită pentru o dragoste străină. Eu n-o vedeam atunci aşa, o credeam pur şi simplu dragoste. În plus Octavian m-a cucerit, nu prin fizic sau prin intelect, e mediocru la ambele capitole, ci prin credinţa oarbă că între noi trebuia să se întâmple ceva, un act de dragoste, mai mult chiar, că acel lucru se întâmplase de mult şi trupurile noastre nu trebuiau decât să pecetluiască, prin unirea lor, un lucru petrecut demult… Să mai spună cineva că nu există poezie chiar în dragoste „furată” sau „pe furate”. Cel mai greu e să te iubeşti cu al doilea bărbat: cu primul o faci din dragoste sau din inconştienţă; al treilea sau următorii nu mai contează… Cel puţin aşa cred. Mi-a fost foarte greu să accept situaţia de amantă. În plus, nu am vocaţie de aşa ceva… prima dată mi s-a părut că fac dragoste în piaţa publică. Mi-a fost ruşine, apoi greaţă. Pereţii camerei păreau de sticlă. Oamenii se opreau şi ne priveau de parcă am fi fost în vitrină. Apoi… apoi am început să nu-mi mai aparţin. Făceam dragoste ori de câte ori voia el. Nu l-am iubit o clipă; nu m-am temut de el o clipă. Acceptasem o situaţie şi atât; restul nu mai conta. Aproape că nu mă feream de ceilalţi: îmi era ruşine de Daniel. Atât. Aş fi vrut chiar ca tu să mă fi surprins mai devreme, toţi ştiau de dragostea noastră aproape incestuoasă; numai tu nu ştiai sau nu vroiai să afli nimic.

– Ceva zvonuri îmi ajunseseră la ureche, dar nu le-am dat crezare. În primul rând pentru că erau aluzive, şovăielnice; apoi pentru că refuzam să concep că aşa ceva se poate întâmpla între rude.

– Acum nu mai e nimic de făcut, ştiu bine asta; hotărăşte tu pentru amândoi.

– Nu, vom hotărî amândoi. Noi… nu mai contăm în povestea asta… doar băiatul trebuie salvat… e un copil bun… el nu trebuie să afle nimic. Aşa că pentru băiat îţi cer să te întorci acasă.

Mama a înclinat din cap încet, gânditoare, privind ţintă peretele din faţa sa. Nu spunea nimic; avea doar ochii în lacrimi. Nu plângea; îi era prea ruşine să plângă. S-a hotărât brusc:

– Bine, mă întorc acasă. Pentru copil, cum spui şi tu.

S-au întors; prietenul cu maşina n-a bănuit nimic. Nici eu n-am bănuit nimic. Totul părea ca mai înainte: tata era la fel de atent cu amândoi, mama avea grijă ca hainele, cămăşile, ciorapii, toată lenjeria să fie impecabil spălată şi călcată. Eu continuam să învăţ bine, chiar dacă acum nu mai eram primul din clasă. Clasa a VIII-a am terminat-o la egalitate cu un băiat blond, nu atât de inteligent, cât ambiţios şi riguros. Apoi la liceu, am rămas pe podium, fără să mai fiu vreodată pe cea mai înaltă treaptă.

Ceva nu mai mergea: nici cu mine, nici în casă. Îmi era mereu somn, oboseam foarte repede, deşi nu făceam altceva decât să-mi pregătesc lecţiile şi să citesc. În casă toate erau prea scrobite; şi vorbele şi hainele. Cu cât creşteam mai mult, cu atât mai mult creştea încordarea în casă. Părinţii mei erau politicoşi, foarte politicoşi unul cu celălalt şi tocmai asta mă durea cel mai mult.

Apoi mama s-a îmbolnăvit grav. Multă vreme nu s-a ştiut ce are: s-a crezut întâi că are un chist, un fibrom, nu prea ştiu exact. Apoi au venit rezultatele analizelor de la oncologie. Mama şi-a dat seama imediat despre ce e vorba. N-o durea nimic, atâta doar că slăbea văzând cu ochii. Într-o seară, am rămas acasă din întâmplare, aveam teză a doua zi, la fizică mi se pare, marţea era ziua mea de bazin şi în ruptul capului nu aş fi renunţat la plăcerea pe care ţi-o oferă înotul; rămăsesem în casă, stăteam pe întuneric, părinţii au început o discuţie din care am înţeles prea puţin; sensul ei mi s-a relevat doar mai tâziu. Mai întâi a vorbit mama, liniştită, de parcă lucrurile despre care vorbeau n-o priveau:

– Cred că asta a fost pedeapsa mea. Orice femeie ar fi înnebunită de spaimă. Nu e simplu, comod, uşor să ştii că peste şase luni – să spunem, nu vei mai fi. Pentru mine, boala asta e ca o bucurie. Am greşit şi acum plătesc. Mă bucur chiar că zona „afectată” este cea a ruşinii mele…

Tata a spus ceva, dar nu l-am înţeles prea bine.

– De fapt sunt convinsă că nu cancerul mă va doborâ, ci dorinţa mea de a nu trăi, de a nu mai trăi. Dacă nu ar fi fost Daniel, aş fi fost moartă de multă vreme. M-am gândit un timp să mă sinucid: nu aveam însă dreptul să o fac. Nu e vorba de trupul meu: nu-i sunt datoare cu nimic. Trebuia însă să-mi primesc pedeapsa trăind.

– Cred că te-ai pedepsit destul…

– Mă voi simţi cu adevărat eliberată numai după ce-i voi povesti totul lui Daniel. Şi asta cât mai repede, atâta vreme cât mai pot să fac acest lucru.

– Nu ştiu dacă e bine: ar fi poate mai bine ca el să rămână cu imaginea ta luminoasă…

(va urma)

Lucian Strochi