Interviul este o formă de expunere, asemenea descrierii şi naraţiunii. Într-un fel se confundă cu dialogul, dar, fără îndoială, e mult mai elitist decât acesta. Dar interviul presupune atât naraţiunea, de obicei la persoana I şi descrierea, mai ales dacă e vorba de portret sau de stări interioare.

Interviul satisface setea noastră de cunoaştere, curiozitatea; încercăm să aflăm câte ceva despre ceea ce ne este nouă inaccesibil. Când nu mai e vorba doar despre un om, ci despre o personalitate devenită instituţie, interviul devine un document literar, cultural, existenţial, un reper moral, o pagină de (bio)bibliografie.

Radu Cârneci este un personaj devenit personalitate şi vectorial o instituţie. Altfel spus: un poet de mare valoare, neoclasic, iubind formele pure ale speciilor poetice (sonetul în primul rând), un traducător cu har (Baudelaire, Léopold Sédar Senghor, Srečko Kosovel, Delmira Agustini, Kahlil Gibran îi datorează mult), un îndrăgostit perpetuu (poezia de dragoste îi este şi ea datoare), un împătimit al naturii, un familist convins, un tată fericit, un lider de opinie, un manager, o autoritate de necontestat printre confraţi. Un om cu şira spinării dreaptă, asumându-şi în egală măsură succesele (multe), cât şi eşecurile (puţine, nesemnificative). Lilial, prietenos, discret, plin de curtoazie, afabil, Radu Cârneci poate fi şi insistent, răbdător, tenace, de neabătut de pe calea lui, atunci când crede că are dreptate. ATENEUL îi datorează enorm, dar şi celelalte reviste din ţară, (care au profitat de… precedent).

Amintiri din paradis, carte de interviuri  apărută la Editura Nico din Târgu-Mureş în 2015 cuprinde două secţiuni distincte: o primă parte poetul este cel intervievat (îi iau interviuri Constantin Călin, Alexandru Deşliu, Corneliu, G. Pătrar, Titus Crişciu, George Arion, Radu G. Ţeposu, Carol Isac, Gheorghe Marian, Sergiu Adam, Anatol Ciocanu, Onu Cazan, Constantin Carbarău, Angela Baciu, Viorel Cruceanu, Ioan Machidon, Boris Mehr Marian, Culiţă Ioan Uşurelu, Victoria Milescu, Florin Constantinescu, Viorel Savin, Ioan Enache, Constantin Bleotu, Amadou Niang, Georgeta Adam, Puşa Roth, Rodica Lăzărescu, mulţi dintre ei adevăraţi profesionişti ai genului) şi o a doua parte, în care poetul ia interviuri unor personalităţi (Nichita Stănescu, Virgil Almăşanu, Ion Murariu, Dumitru Almaş, Ion Sălişteanu, Mili Gregu, Jean Joubert, Miodrag Bulatovici, Yves Broussard, Léopold Sédar Senghor).

Deşi realizate într-un interval de timp extrem de lung (1980-2015) interviurile îşi păstrează actualitatea, devenind însă şi esenţiale pagini de istorie literară. Este evocată atmosfera unor vremuri despre care se vorbeşte mai puţin (1950-1960), (1964-1975), lucru de neînţeles, pentru că epoca a fost interesantă, tragică, plină de zvârcoliri sociale, de trădări, de mult întuneric, dar şi de lumină.

Rezistenţa prin cultură a funcţionat şi mulţi scriitori – astăzi celebri – erau la debutul lor în acea perioadă.

Interviurile au meritul de a nu cosmetiza un portret de scriitor care, verosimil, adevărat, drept, a reuşit să treacă şi prin furtunile istoriei, chiar dacă uneori obtuzitatea unora poate lua forme hazlii astăzi (poezia de dragoste era considerată fie neserioasă, fie subversivă).

Sunt multe lucruri mnemotehnice în întrebările şi răspunsurile interviului, frumoase definiţii ale poeziei, ale sonetului, ale dragostei, ale prieteniei.

Şi un lucru deosebit, într-adevăr: întrebările nu se repetă (chiar dacă  cei care iau interviul sunt de fiecare dată alţii), răspunsurile sunt nuanţate, tranşante, de fiecare dată altele, chiar dacă domeniul e acelaşi (antologiile, sonetul, cântarea cântărilor, poezia de formă fixă, pădurea etc.).

Uneori interviul devine o insulă de poezie înaltă, cum ar fi cea din interviul cu Nichita Stănescu:

Radu Cârneci: În legătură cu poezia şi cu celelalte arte, surori bune ale sale, mă sperie adeseori un gând, un gând ciudat, un gând negru  aproape şi anume:ce s-ar întâmpla, cum ar reacţiona lumea, dacă o măsură de timp – o săptămână, nu o lună, o săptămână doar – nu s-ar mai scrie, nu s-ar mai publica, nu s-ar mai citi, nu s-ar mai transmite poezie şi muzică, iar celelalte arte nu s-ar mai vedea. Nu mă gândesc neapărat la un război nimicitor, nu, ci doar la o temporară şi trecătoare mânie a creatorilor de frumos, nemulţumiţi de ei înşişi şi de cei de jur împrejur. Ce s-ar întâmpla?

Nichita Stănescu: Aşadar, o grevă mondială a creatorilor de sentimente şi idei! Domnule, în acest caz nemaiîntâmplat (şi de neîntâmplat) s-ar neantiza copacul, pasărea ar pieri mută, s-ar topi strugurele, iarba s-ar sminti, cerul n-ar avea pe ce să se sprijine, prăbuşindu-şi toată încărcătura de îngeri şi sfinţi şi dumnezei, ar apare deşertul şi, apoi, pe el o piramidă uriaşă căutându-şi un faraon din alte stele.

Şi tot în interviul luat lui Nichita Stănescu se regăseşte una din „zicerile” celebre ale acestuia: „da, sunt cel mai tânăr dintre ei, dar sunt şi cel mai mare poet din lume care poartă numele de Nichita Stănescu. Sunt cel mai mare Nichita Stănescu dintre toţi Nichita Stănescu.”

De fapt un interviu e o privire în oglindă.

Radu Cârneci defineşte interesant acest tip de scriere: „Acest gen de scrieri nu au o definire precisă, nu sunt supuse unor reguli dinainte stabilite şi depind în esenţă de cel care întreabă şi, în aceeaşi măsură, de cel ce răspunde, pentru ca, împreună, să construiască, pentru eventualii cititori, momente şi stări interesante.” Cu alte cuvinte, orice interviu e o operă cu doi coautori. Călin autorul antologiei caracterizează omul, personalitatea şi instituţia Radu Cârneci: „În răspunsuri se vede, deopotrivă, comportamentul omului şi al poetului, similare într-o mare măsură: Omul e sociabil, cordial, plin de tact şi amenitate. Nu refuză şi nu amână convorbirile, căci sunt pârghii pentru promovare. Priveşte pe interlocutor cu bunăvoinţă. Nu manifestă oboseală, saturaţie, grabă. Poetul, mai exact scriitorul, e cu un grad în sus  mai solemn, tentat de retorizare, de folosirea metaforelor din registrul propriu, fără echivalări în limbajul denotativ, de unde ambiguitatea, neclarităţile unor replici.”

Uneori o parte din interviu devine o fişă autobiobibliografică: „Pentru cei care nu ştiu: sunt de origine ţărănească – oieri din ţinutul subcarpatic al Râmnicului (spre Vrancea); m-am născut în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi. Şcoala primară, în comuna vecină, Mărgăriteşti, Liceul Teoretic „Regele Ferdinand” din oraşul Rm. Sărat (fiind primul copil din acele locuri care a ajuns la „şcoli înalte”. Am început, la Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie, de care m-am rupt, spre a urma Facultatea de Silvicultură din Câmpulung Moldova şi apoi la Braşov, inginer silvic, profesie pe care am slujit-o cu dăruire cinci ani. Chemarea mea era însă (şi a rămas!) întru ale spiritului, îndeplinind, în continuare, funcţiile de: director al Casei regionale a creaţiei populare, preşedinte al Comitetului regional de Cultură şi Artă Bacău şi redactor-şef al revistei „Ateneu” (pe care am reînfiinţat-o în 1964 şi condus-o până în 1972); am lucrat, apoi, ca secretar al Uniunii Scriitorilor, alături de oameni de aleasă calitate: Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Marin Preda, Constantin Chiriţă, Ion Hobana. Dacă perioada Bacău este cea a începuturilor şi acumulărilor (timp în care am publicat primele şapte cărţi: „Noi şi Soarele”, „Orgă şi iarbă”, „Umbra femeii”,”Iarba verde, de acasă”, „Centaur îndrăgostit”, „Grădina în formă de vii”, Cântând dintr-un arbore” – perioada Bucureşti (ce se întinde până azi) rămâne timpul matur, al adâncimilor şi esenţializărilor, al definitivării operei poetice originale(„Cântarea Cântărilor”, „Oracol deschis”, „Banchetul”, „Nobila stirpe”, „Temerile lui Orfeu”, „Heraldica iubirii”, „Un spaţiu de dor”, „Sonete”, „Timpul judecător”, „Dorador”, „Clipa eternă” ş.a.).

Dar interviul poate fi şi o spovedanie, relevantă ca orice spovedanie, vorbind despre alchimia lăuntrică, laboratorul intim al creatorului: „Spontaneitatea mea e foarte trudnică. Lucrez la o poem, ca şi la o carte, ani de zile. Chiar după „ediţia princeps” cărţile mele sunt scrise şi rescrise, aşa încât abia după cele apărute în colecţii consacrate („Cele mai frumoase poezii”, „Biblioteca pentru toţi”, „Poeţi români contemporani”) pot spune că am pus punct… şi poate nici atunci. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu traducerile din literatura universală: Cântarea Cântărilor am izbândit-o după zece ani; Florile răului      mi-au luat aproape douăzeci. Profetul, cinci ani lungi şi, pentru a-l aşeza pe Senghor în tiparele limbii române) cu ale sale Jertfe negre) mi-au trebuit aproape trei ani. Bine-nţeles, toate acestea, lucrând paralel la mai multe cărţi. În orice caz, râvna mea a fost şi rămâne în ideea de a scoate cărţi mari sau, mai bine zis, cărţi frumoase, adică necesare sufletului nostru.”

Uneori confesiune devine tulburătoare, poezie pură, melancolie distilată: „Şi încă ceva: am scris cât am scris şi din frica de moarte! De fiecare dată scriind, simţeam că mă termin, cu fiecare carte se epuiza o parte din fiinţa mea, cu fiecare titlu îmi pleca o iubire, o moarte locuindu-mă. Şi iarăşi înzdrăvenirea prin iubire,şi iarăşi arderea de tot, şi iarăşi moartea îmbrăţişându-mă… Murind într-o carte, mă iveam cu putere în următoarele.”

Amintiri din Paradis e numai în aparenţă un titlu derutant: Raiul e o oază de linişte de speranţă de fertilitate, de împlinire. Desigur această oază e şi ea migratoare, fiind pe rând, Valea lui Lal, Mărgăriteşti, Râmnicu – Sărat, Bucureşti, Câmpulung Moldova, Braşov, Bacău şi iarăşi Bucureşti. Aceste analepse se aşează în straturi ca într-un vas chinezesc ce suportă peste zece mii de straturi şi de reveniri, pentru ca, în final, să se poată sculpta în acea vopsea întărită ca o piatră de granit.

Radu Cârneci probează imposibilul şi anume că un poet poate fi şi fericit. Până la urmă poetul nu e decât un copac dintr-o pădure anonimă. Sau altfel spus, o pagină de poezia dintr-o antologie. A vieţii, desigur.

Lucian Strochi