– Nu mă interesează „imaginea mea luminoasă”, ci imaginea mea exactă. Daniel mă va condamna; ştiu asta. Nu mă tem; mă dor mai mult vorbele lui, mângâierile lui, grija lui, iubirea lui pentru mine. Mă simt mereu urzicată de fiecare privire a lui. Tocmai pentru că e pătrunsă de dragoste. În plus, aflând adevărul, despărţirea mea de voi va fi mai puţin dureroasă…

– Faci cum crezi. Părerea mea – că nu e bine… Dar părerea mea contează prea puţin acum.

În prima duminică de după discuţia lor atât de stranie şi de dramatică, mama mi-a povestit totul, aşa cum am relatat. Se aştepta să fie ostracizată. Curios, în loc s-o urăsc cum ar fi fost poate normal (dar ar fi fost oare normal?) mi-am iubit şi mai mult mama, aproape cu încăpăţânare. Să fi contat şi faptul că ştiam că o voi pierde curând? Să fi fost prea asemănătoare firea mea cu a ei? La fel de surprinzător, m-am îndepărtat de tata. Nu l-am urât de la început (începutul fiind poate acea discuţie dintre ei doi din sufragerie), ci mult mai târziu, după moartea mamei. Tata era un om corect, foarte corect, prea corect. Era rigid, făcut aproape numai din linii frânte: nici o curbă. Cuţitul (foarte bine ascuţit) tăia în cuburi perfecte carnea; gulerul cămăşii scrobit, tare, era egal, cravata plasată exact la mijloc; aş fi putut jura că şi modelul cravatei, tot geometric, era perfect. Cred că tata n-a greşit un calcul: aceleaşi cifre egale (păreau tipărite) netrădând niciodată nici graba, nici emoţia. Banii erau distribuiţi pe pliculeţe: pliculeţul pentru banii de telefon, pliculeţul pentru plata curentului electric, pliculeţul pentru „cultură” (teatru, muzee, cinematograf) etc., etc. Şi eu constituiam un pliculeţ, e drept că nu mi-am văzut niciodată numele pe un astfel de plic, dar, cu siguranţă, plicurile cu „persoanele” din casă existau.

Tata n-a putut s-o ierte niciodată pe mama. Într-adevăr, mama greşise grav lovind în noi, în familia ei; lucrul acesta nu se poate uita prea uşor. Dar tata nu-i reproşa mamei asta; nu-l deranja adulterul decât pentru că îi zdruncinase (pentru o clipă numai) încrederea, siguranţa de sine. Mama şi-a plătit greşeala. A plătit-o chiar de două ori: o dată când s-a întors, acceptând statutul de menajeră şi apoi, a doua oară, prin moartea sa. Ajunsese o umbră; nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva, că un om poate deveni, la propriu, o umbră. Nu cred că atunci când a murit avea cel mai mult de treizeci de kilograme. N-a scos un suspin. Nu ne-a vorbit deloc despre boala ei; ca şi cum n-ar fi existat.

Cu două zile înainte de a muri l-a chemat lângă patul ei pe tata:

– Iartă-mă, omule. Ştiu că ţi-am greşit, am greşit cum puţine femei pot greşi, totuşi mă duc şi de aceea te rog să mă ierţi. Nu atât pentru mine te rog, cât pentru tine. Nu e bine să porţi cu tine în viaţă păcatul greu al neiertării aproapelui.

Tata a privit-o fix în ochi:

– Nu sunt Dumnezeu ca să te pot ierta. Dacă tu te-ai iertat pe tine, e foarte bine. Mie nu mi-ai greşit cu nimic. Doar ţie ţi-ai greşit.

Din acea clipă mama n-a mai scos un sunet. Nu cred că nu mai putea să vorbească. De ce ar fi făcut-o însă? Ceea ce avea de spus, spusese.

Am povestit atât de simplu toate aceste fapte legate de părinţii mei, pentru că ele mi-au schimbat fundamental viaţa. Pentru că tata era un riguros, un rigid, eu am devenit un superficial, tolerant. Vroia să dau la politehnică; eu la medicină. Am căzut cu succes. Nu mă pregătisem aşa cum ar fi trebuit. Desigur, dacă aş fi dat la politehnică, „la electrotehnică sau electronică, sunt meserii de mare viitor” (n-am înţeles niciodată ce înseamnă o „meserie de viitor”: o meserie căutată de societate şi oameni; o meserie care e uşoară, curată, bine retribuită; o meserie care îţi permite o mai rapidă avansare spre straturile de sus ale „elitei” sociale – sau ce?), aş fi intrat; mai ştiam destulă matematică şi fizică pentru a putea susţine cu succes un concurs de admitere. A venit armata. Am suportat-o destul de bine şi pentru că acum, pentru prima dată, eram departe de tata. Tot în armată într-o permisie am cunoscut „dragostea”. A fost un accident penibil, cu văduva unui chelner mort recent în urma unui atac de cord. Văduva nu avea mai mult de 25 de ani şi mi s-a părut o doamnă. Prin atâta kaki pe care îl vedeai zilnic, violetul sau roşul bluzelor ei era tulburător. Am stat la ea toată permisia. La început a fost îngrozitor. Mi se făcuse rău, îmi venea să vomit. Am întrebat-o scârbit: „Asta e dragostea?”. Putea să o facă pe jignita, să mă dea afară tot atunci. Nu, dimpotrivă, a fost foarte mulţumită, foarte îngăduitoare: „Aşa e prima dată. Pe urmă o să-ţi placă, ai să tot vrei… De acuma eşti bărbat. Eu te-am făcut bărbat. N-ai să mă uiţi niciodată, te asigur”. Devenise tandră, directă, impudică: „Îmi place să fac dragoste cu soldaţi. De ce? Foarte simplu: ei sunt cei mai dornici de o femeie. Şi dacă pot să-i ajut şi să-mi fie şi mie bine, de ce să n-o fac? Şi apoi soldaţii sunt cei mai curaţi; civilul îl vezi parfumat şi pomădat, dar nu ştii pe unde a mai umblat toată ziua. Pe când soldatul stă în cazarmă şi e cuminte… fără voia lui. De asta îmi plac mie soldaţii…”. Era vulgară, acum îmi dau seama; atunci nu. Ne-am iubit de nenumărate ori. Nu mai ştiam dacă e ziuă sau noapte. Avusesem într-un fel noroc, era şi ea în concediu „de odihnă” (ce ironie!); acum era la Sovata pentru tratament!?! Apoi m-am iubit cu multe femei. Nu ştiu ce le atrăgea la mine; eu nu făceam nici un efort, nu le promiteam nimic. Măritate, divorţate, nemăritate, fecioare – toate cădeau în plasa… cearşaful meu de pat. Nu le înţelegeam; ce găseau la mine? Am început să le întreb. „Tu nu eşti ca alţii; tu eşti un golan, nu un bădăran” – mi-a spus una. „Faţa ta e întotdeauna tristă. Şi femeile au nevoie de tristeţe, nu de bucurie. Bucuria şi-o procură singure” – mi-a declarat alta. „Eşti frumos, neobişnuit de frumos. Nu ţi-a spus asta nici o femeie până acum? Nu te cred”, mi-a spus zâmbind o a treia. Nimic concret. Apoi furia s-a potolit ca prin farmec. Mă oboseau acum nopţile pierdute, repetarea unor gesturi; chiar frazele păreau cu toată intimitatea lor aceleaşi. Şi nu din vina mea sau a lor. Situaţia era aceeaşi…

…Şi atunci a venit Ea. Ileana. Din prima clipă mi-am dat seama că era vorba de altceva. Până acum fusese simplu; visasem, făcusem dragoste, mă jucasem. Acum trebuia să lupt. Şi, ciudat, deşi cunoscusem atâtea femei, experienţa mea de luptător era nulă. Până acum nu luptasem niciodată. Ileana ştia ce vrea: vroia să iubească şi să fie iubită. Ea nu-şi dorea o dragoste pasageră cu un partener de ocazie. Îşi dorea un bărbat pentru o unică dragoste. Eu urmam să fiu bărbatul acela. Dragostea dintre noi era sălbatică. Ne devoram pur şi simplu. Nu ne gândeam la urmări. Pentru prima dată eram părăsit de orice umbră de luciditate. Timpul se sleia şi el. Un gol imens, atât de imens încât în acea imensitate n-ar fi putut fulgera gândul.

După dragoste mă trezeam ca dintr-un somn adânc, ca dintr-un leşin. Nu încercam doar bucurie; poate nici nu mai era bucurie. Era doar spaima. Sau poate bucurie şi spaimă, amestecate; apoi amestecul îl distilam savant în clipe lungi. Cred că la flacăra ei mă purificam şi eu. Iar ea, chiar dacă ar fi fost cândva impură, la temperatura dragostei noastre se purifica mereu. Într-o zi mi-a spus:

– Aşa nu mai merge! Trebuie să-mi găsesc şi eu un rost…

– Ce nu mai merge? Dacă vrei, ne căsătorim imediat…

Cred că am roşit atunci. Era pentru prima dată când, într-o discuţie cu o femeie, pomeneam acel cuvânt.

A zâmbit, uşor nemulţumită, amărui:

– Fii liniştit. Nu despre asta e vorba. Fii sigur că ce e al tău e pus bine, aici (îmi arătă inima) şi aici… (se bătu pe coapsă). Acum a venit timpul să discutăm.

– Să discutăm.

– De fapt tu va trebui să lupţi…

– Să lupt? Cu cine? De ce?

– Să lupţi cu tine, împotriva ta. Împotriva prejudecăţilor tale de mascul orgolios, incorigibil. De ce să lupţi? Ca să ne fie apoi, o viaţă întreagă, bine. Când spun viaţă întreagă mă gândesc la 15-20 de ani, nu mai mult. Ce va veni după aceea, nu mai contează. Important e ca până atunci noi să trăim cu adevărat bine, fără grija zilei de mâine.

– Nu înţeleg.

– Dacă mă laşi să îţi explic, dacă n-ai să te grăbeşti să mă contrazici, dacă ai să ai răbdare până la sfârşit, îţi promit că mă vei îneţelege perfect, mai mult chiar, mă vei ajuta.

– În ce sens?

– În toate sensurile. Te-am rugat să ai răbdare: întrebările la sfârşit.

– Bine, ascult.

– Sunt o femeie frumoasă, tânără, inteligentă. Va trebui să-mi găsesc un soţ dispus să-mi facă un cadou de vreo… (îşi ţuguie buzele)… să spunem… jumătate de milion de lei şi să aibă inteligenţa să mă lase să-i cheltuiesc după pofta inimii mele cu cine vreau eu. Ei, ce zici?

– Tot nu înţeleg nimic!

– Eram sigură: prostului să nu-i arăţi decât lucrul gata făcut. Altfel se apucă să-ţi dea şi sfaturi. E citat, aşa că n-ai ce zice.

– Cu riscul de a părea cum spui, tot nu înţeleg.

– Eu va trebui să mă mărit cu altcineva decât cu tine. M-aş mărita bucuroasă şi cu tine, dar ai tu… o jumătate de milion? N-ai, şi atunci îmi pare rău, dar va trebui să te pedepsesc. Nu prea aspru, nu te nelinişti. Mă voi mărita deci cu o jumătate de milion. Suma o voi împărţi cu tine peste doi ani cel mult. E bine?

– Nu înţeleg. Pretinzi că mă iubeşti şi te măriţi cu altul?!? Şi apoi ce vei face în aceşti doi ani? Vei purta centură de castitate? Şi o ultimă întrebare: cum îl vei determina pe soţul tău să-ţi facă peste exact doi ani un cadou de o jumătate de milion? Şi de ce tocmai o jumătate de milion? Nu cumva ţi-ai şi găsit „partida”? Vreun babalâc dornic de o carne ceva mai proaspătă şi mai moale pentru proteza lui? Nu zău, nu înţeleg nimic!

(va urma)

Lucian Strochi