Primul volum de versuri semnat de Vasile Checheriţă, TRĂIRI, (Cetatea Doamnei,2013), îşi justifică pe deplin titlul,  fiind un mozaic de sentimente: de la sarcasm la candoare, de la duioşie şi compasiune la intransigenţă şi ironie.

Autorul are inteligenţa de a nu scrie texte de dimensiuni prea mari, o poezie amplitudinală, până la urmă riscantă,  ci „solzi” de poezie (catrene, epigrame, epitafuri), arareori textul depăşind douăzeci de rânduri. Ceea ce pierde în „dimensiune”, poetul câştigă însă în intensitate şi acurateţe.

Pe coperta IV a cărţii se găseşte un frumos poem, ce poate fi o adevărată artă poetică: Din piatr-am vrut, să fac această carte,/Peste veacuri de mine să se ştie,/Dar de pietrari n-am avut parte/Şi-am scris-o pe o coală de hârtie.// Nu mai scriu pietrarii pentru omenire,/Sunt ocupaţi prea mult prin cimitire. (Carte de piatră).

Naşterea, taină sacră este demitizată: Într-un sat fără nume-s născut/Fără importanţă ca zonă/Din belşug, nimic n-am avut/Şi nici bonă. (Certificat de naştere), p.9

Avem în faţă  – aparent – un învins: Nu mai pot dezerta/Din mine/Pentru că gratiile/Sufletului, au devenit/ Atât de groase/Şi rezistente/  Încât nu mai pot/  Fi rupte. (Suflet dezertor), p.22  şi: Am obosit/ Cărând în spate/Anii mei/Şi-ai celor ce-au fost./Dar nu por să-i las/Şi nici să mă opresc/Din drum,/Pentru că ei/Sunt „crucea”/Amintirilor moştenite,/Pe care trebuie să o târăsc/ Până la capăt… (Crucea anilor), p.23 şi încă: Personajul sfios/Ce mă priveşte/Din oglindă/ A devenit într-o clipă/Un bătrânel/Şubred, care/Este mai îngrijorat/ De fericirea/ Celorlalţi/Decât de sănătatea sa.(Viaţa cât o clipă), p.24

În realitate, poetul îşi are orgoliile şi biruinţele lui, o carte de exemplu: La vârsta mea înaintată /Aduc pe lume un copil aparte/Sunt mândru,că sunt iarăşi tată /Când pe copil, îl cheamă „carte”. (Tată de carte), p.11

Vasile Checheriţă e însetat de adevăruri solemne şi eterne: Vreau adevărul cuielor din cruce,/Sufletul din noi în care stea se duce?/ Vreau secretu-n zâmbetul de moarte,/Când noi plecăm şi Domnul cum ne-mparte? (Vreau adevărul),p,63

Istoria îi permite ipostaza convenabilă de martor: Învingându-şi teama, frica,/Sau poate din omenie,/Slobozit-a Vodă Ghica/Toţi ţiganii din sclavie. (Dezrobirea ţiganilor), p.20 sau: Acoperit de cenuşă şi stânci/Dumnezeu a conservat/Pedeapsa meritată atunci/ Şi frumuseţea oraşului de altădat’ (Oraşul Pompei), p.20 şi încă: Istoria i-amestecată cu minciuni/Şi cu eroi, ce nu au existat/De nu mia ştim care sunt buni/Şi care sunt de lepădat.// Suntem sătui de argumente/Şi de imaginare fapte/Nu vrem victorii din cuvinte/Şi strecurate într-o carte. (Istoria), p.36

Patriot adevărat, poetul e alături de ţară, de durerile ei: Dacă ţara asta ar plânge /O singură mamă i-ar ajunge,/ Mângâind-o, să tacă.//Dacă ţara asta ar suferi,/Un singur doctor i-ar trebui,/ Sănătoasă să o facă.(Ţara aceasta),p. 27, precum şi de valorile ei perene (interesant e omagiul adus poetului nostru naţional prin ţesătura dintre titlurile unor poezii eminesciene şi textul propriu, care se termină frumos şi adevărat: Într-un colţ de rai, ştiut/Lângă lacul cel albastru,/Floare albastră a apărut/Iar pe boltă mândru astru.//Plopii fără soţ, cătunul,/Codrii de argint ş-aramă/Ne îmbie toţi ca unul/Să privim spre cer, ne cheamă.//La Luceafăr şi la stele /Când urcam sare pe deal/ Şi-ascultam din rămurele/Invitaţia la bal.//Împărat şi proletar/Să ne înfrăţim pe veci,/luminându-l ca un far/Şi-nsoţindu-l pe poteci.//Nu ne fie ca străină/Revederea cu un zeu,/De la el limba română/ Arată a curcubeu.(Lui Mihai Eminescu), pp.40-41

Iubirea de patrie îl face să fie însă şi un fin şi necruţător observator: Termometrul a rămas/Amorţit mult sub 0 grade/Iar, din când în când,/Cădea câte un fulg rătăcit./ Zgribuliţi oamenii,/Cu capetele plecate, /Îşi vedeau de treburile lor/Fără să observe,/Că la câteva instituţii/Flutura tricolorul/Amintind sărbătoarea/Naţională. (De Ziua Unirii),p.42

Poetul vrea să intre în dialog cu cititorul, mimând modestia şi cumsecădenia, contrazis însă de „text”: Întreabă-mă/De fluturi, păsări, vertebrate/Despre ţăranii de la sate/Şi mamele ce sunt plecate;/De oamenii cu multă carte/Cum şi cine lumea o împarte./Şi-am să-ţi răspund, pe cât se poate. Întreabă-mă/De lucruri întâmplate/Acum sau în antichitate,/Despre pământ şi despre state/De univers şi stele-ndepărtate/De flori, de soră şi de frate/Părinţi, bunici, de suflete curate/De Dumnezeu, de viaţă şi de moarte/Şi de comori cu nestemate/Ce stau în inimi ferecate./Şi-am să-ţi răspund, câte puţin din toate. (Întreabă-mă), p.50

Miniaturile sale sunt graţioase, amintind de poezia orientală, japoneză sau chineză:

Ce înflorită-i fereastra de la casă/Cu flori de gheaţă ţesute peste ea,/Flămând şi îngheţat să-i dau ceva/ M-aşteapt-un piţigoi la masă. (Iarna şi păsările), p.61 sau: Agăţat ca un cercel/Boaba de mărgăritar/Dacă ne gândim niţel,/Bine i-ar sta în pahar. (Strugurele),p.137 şi: Copilul cu al său tată/Construiesc de zor castele/Chiar de ştiu că niciodată/ Nu vor locui în ele.(Muncă patriotică – la mare), p.114

Catrenele, epigramele şi epitafurile sunt partea cea mai interesantă (şi mai amplă) a volumului, întrucât autorul îşi permite să fie direct, fără menajamente cu „subiectul”, paleta de sentimente şi atitudini fiind impresionantă, amintind de Martial, Juvenal sau Pertius,  şi mai puţin de Cincinat sau alţi epigramişti români, aceştia mai atenţi la jocuri de cuvinte şi mai puţin de paradoxuri sociale, morale şi chiar existenţiale: Vorbesc la colţ două cucoane/ Că sunt experte în tavane/Şi îşi doresc program redus,/Că stau prea mult cu faţa-n sus.(Prostituatele),p.72; De ziua ta, ţi-aş prinde-n păr o floare,/ că eşti frumoasă, sexi, cultă/Greşit-a Dumnezeu cel mare,/Că nu te-a hărăzit şi mută. (De 8 Martie), p.74; Din observaţii milenare/În căsnicie bărbatu-i câştigat/E mai în vârstă la însurătoare/Şi primul este le-ngropat. (În căsnicie), p.80; De şefii mei sunt încântat,/Că se pricep la toate toţi,/Un singur lucru au uitat,/ Să prindă hoţi. (Poliţienească), p.89; Toamna e bogat pământul,/Toţi parlamentarii iau cuvântul, Dar nu acolo unde vrea poporul/ La mustărie, lângă „Lae Chioru”. (Oratorii de toamnă), p.100; În inteligenţa sa/Spunea filozoful din antichitate, Se va stinge şi soarele cândva/Dar niciodată, setea de dreptate. (Setea de dreptate), p.110; Paradoxul românesc/Se-ntâlneşte şi la mare/Cu cât toate se scumpesc,/Cererea e tot mai mare. (Paradoxul românesc), p.114; E plăcut întins la soare/Cu nisipul sub burtică,/Când am portofelul mare/Iar tu gura cât mai mică. (Cu nevasta pe litoral), 118; Am mers la mare/Dar nu m-am ars la fel/Puţin la soare/ Mai mult la portofel. (Arsuri de vacanţă), p.120

Există în aceste mozaicuri şi „puseuri” existenţialiste şi gnostice: Cred, fără a cerceta /Că-s venit pe-această lume/Nu doar dintr-o mamă-anume/Şi din cer de undeva. (Credinţă), p.126 şi: Într-o zi/Voi muri,/ Însă continui să cred/În nemurire.(Certitudine), p.139

Sunt curios cum va evolua poetul în următoarele sale volume.

Anticipez o „dilatare” a poemelor, precum şi o implicare mai puternică în ideatica mesajului şi a discursului a eului liric, trecându-se treptat, organic, de la persoana a III-a spre persoana I.

Oricum, două „date” personale îl vor ajuta întotdeauna: obârşia  sa ţărănească, ceea ce îi asigură pe lângă bunul simţ natural, un impresionant cod natural şi formaţia sa de om al dreptului, conferind scrisului său o precizie non-metaforică şi poziţionarea sa de partea adevărului,  legii şi  firescului.

Lucian Strochi