Rătăciri, a doua carte a domnului Vasile Checheriţă, pendulează între a fi jurnal şi bieldungsroman. Rătăcirile nu sunt – aşa cum ar putea crede unii – abateri de la un drum prestabilit, ci o plimbare à la J.J. Rousseau.

Există, prin urmare, destule texte cultivând o poezie de notaţie, „peisaje” cu destule virtuţi sinestezice şi probând un acut simţ al observaţiei: în odaia de poveste/ a bunicii mele/simţeam aerul de mănăstire/ al unei chilii (odaia bunicii), p.31 sau: locurile dragi/copilăriei mele/par schimbate radical/aici mi se pare/era moara/aici cazanul de ţuică/iar aici stătea moş costică//cooperativa satului/este în acelaşi loc/ aproape dărâmată/şi mult mai mică/dar şi şcoala parcă a intrat la apă//uliţa centrală/ce şerpuieşte printre case/ pare o cale miniaturizată/ca într-un joc de copii/şi nici veselia de altădată/ nu mai e aceeaşi/…/doar la cimitir/s-a pus o nouă poartă/care stă tot timpul deschisă/ şi ne aşteaptă (după cincizeci de ani), pp.38-39.

Copilăria este adesea o hârjoană nevinovată: am călărit zmei de zăpadă/care s-au topit/în primele fire de iarbă/ ale primăverii/am zburat apoi laolaltă cu fluturii/prin toate florile pământului/să adun fericirea (bilanţ), p.13

Uneori copilăria poate da chiar un adevărat inventar al obiectelor în pregătirea unei emoţii  şi aici jurnalul devine un „cântec al vârstelor”: clinchet/de clopoţei/mătănii/zăpadă/săniuţe/glasuri cristaline/de copii/cer de azur/pâine aburindă /colaci /lătrat de câini/plăcinte, cozonaci/miros de friptură/ şi sărmăluţe /obraji purpurii /ger/ bulgăreală /râsete/scâncete/mâini îngheţate/promoroacă/şi leru-i ler (ajun de crăciun),p.42.

Dar jocul devine brusc grav, arghezian: cred că ar trebui/să ne reparăm opincile/mi-a spus bunicul/uitându-se la picioarele mele/străbunii noştri/care zac/în acest pământ sfânt///ne-au ros tălpile/de-atâta suferinţă (opincile strămoşeşti), p.30

Memoria copilăriei poate avea chiar accente tragice: zgomot de motor/al gaz-ului rusesc/spărgea liniştea nopţii/dând deşteptarea/câinilor de pe uliţă (Nopţile anilor ’50), p.18

Dar tot copilăriei îi aparţine şi basmul, mitul, Vasile Checheriţă reinterpretând mituri într-o variantă proaspătă, modernă, cu un gust uşor ironic şi amărui: zeii au venit/pe pământ/spune legenda/cu mii de ani în urmă/pentru aur/aveau nevoie/ la aparatele lor de zbor/interplanetare (să mai aşteptăm), p.52 sau: ziua, soarele/îşi ascunde/armata lui de stele//le trimite la culcare/pentru a ne lumina nopţile/şi a ne supraveghe somnul/ plin de vise//prea multă lumină/întunecă uneori/vederea (lumină şi întuneric), p.23

Viaţa, existenţa nu sunt experienţe neapărat pozitive chiar dacă sunt „vopsite”în alb: a căzut cerul peste noi/şi ne-a vopsit pe toţi în alb/un medic de ţară/pierdut prin marea albă/cere ajutorul autorităţilor/pentru a ajunge /la cabinetul lui glacial/dintr-un sat îngheţat/unde o viitoare mamă se chinuie/să aducă pe lume/ un înger al zăpezii/care vrea neapărat/să alunece pe derdeluş. (cod roşu de ninsoare),p.6.

Checheriţă are un simţ al apocalipsei: zile şi nopţi înspăimântătoare/ în care doar focul şi apa/vor domni. (apocalipsa), p.11, presimţind primejdii chiar şi atunci când ele teoretic cel puţin nu ar trebui să existe: stalactite şi stalagmite/lănci îndreptate/una împotriva celeilalte/cu gloanţe cristaline/de lacrimi (peştera),p.24 sau: nu ştiu dacă-i adevărat sau nu/dar mi se pare/că oamenii/mor mai mulţi/iarnă. (a muri iarna), p.22

Atunci când tensiunea devine insuportabilă, poetul se refugiază în versuri şi în monorimă, textul devenind interesant, măcar din punct de vedere tehnic, formal: mi-a hărăzit Domnul destinul/amarul vieţii ca pelinul/chiar prins în sărăcie ca ciulinul/n-am disperat, nu eram primul//curat la suflet precum crinul/m-am strecurat prin lume ca delfinul/şi înţepat în inimă ca spinul/dragostei, am suferit, nu eram primul//eu n-a făcut din apă vinul/şi n-am înlocuit vecinul/când era dus să-şi facă plinul/chiar de mergeam, nu eram primul//am vrut în viaţă să-mi găsesc alinul/iubind cu foc să-mi vărs veninul/de mic obişnuit cu chinul/nici însurat  nu am fost primul//modelul m-a fost pelerinul/de îmi spuneau mai toţi străinul/am cunoscut urcuşul şi declinul/sunt doar născut de mama primul//şi după cum spunea latinul/nicicând pe lume nu eşti primul (nu am fost primul), p.78

Acest simţ al primejdiei (ontologice) nu-l părăseşte nici măcar atunci când este într-o croazieră pe Sena: un sunet de sirenă/anunţă plecarea vaporaşului/spre căderea bastiliei/ la arcul de triumpf/parada militară/ stă să înceapă fanfara cântă marseillaise/ un porumbel alb/taie văzduhul (dimineaţa de 14 iulie), p.101 Întreaga atmosferă e severă, crispată, aşteptând ceva care nu mai vine.

Poetul poate deveni metafizic şi stănescian în versuri ca acestea: strig/în neauzul meu/mă zbat/în nefiinţa mea (rătăciri), p.43, întâlnindu-se cu nenăscuţii câini şi oameni ai lui Nichita.

Ambiguitatea îi permite să scrie izbutite versuri de dragoste: frunzele ruginii/ţi-au furat/culoarea părului/iar strugurii/dulceaţa buzelor. (iubiri de toamnă), p.17 sau notaţii pastorale: pomii stau ascunşi/sub propria umbră/cu frunzele răsucite/şi tot satul cată apă/de băut/un puştan mai răsărit/mână turma şi-o adapă. (caniculă pe valea tazlăului), p.69

Părăsind jurnalul şi propriul său dosar de existenţă, Vasile Checheriţă îşi poate permite să-ţi manifeste compasiunea pentru un suflet nefericit, culmea într-o formă impecabilă, într-un sonet englez: Hainele-s rupte buzunarele-n vânt,/N-am un ban strada s-o trec/În viaţă n-am ştiut să petrec/N-am ştiut să trăiesc pe pământ.//Nu mă întreabă nimeni când plec/Când am venit nu m-a-ntrebat /Am ales să trăiesc mai mult beat/ Neobservat prin lume să trec//De mă voi duce nu s-o afla,/M-or găsi undeva aruncat./N-am avut casă pe lume, nici pat/Dumnezeu acolo sus îmi va da.// Chiar dacă nimeni n-o să mă plângă/Lacrimile vieţii o să-mi ajungă. (născut fără voie (unui om al străzii) ), p.74 sau să observe, cu ochi critic, realitatea dintr-un spital public, de stat: aruncat la întâmplare/într-un pat de spital/după o răceală banală/neavând altceva mai bun de făcut/m-am apucat/să-mi analizez colegii de salon/ce stăteau înfriguraţi/ca nişte lilieci/înfăşuraţi cu păturile uzate/până-n gât, la pachet/câte doi în pat/ pe feţele cărora/am citit/o sumedenie de poveşti/triste,dar interesante  (Poveste de salon), p.95

Poetul e conştient de efemeritatea fiinţei sale: alergând,/ai privit vreodată/în urmă/să vezi cum/puţin câte puţin/ca printr-o vrajă/te pierzi în trecut? (non sens), p.20, dar acest lucru nu îl descurajează: dimpotrivă, are curajul să ia un interogatoriu, e drept, într-un monolog adresat, chiar morţii: ce ştii tu moarte despre viaţă?/despre iubire ce să ştii?/ne transformi pe toţi în mumii/fără suflet şi faţă//nu-ţi aminteşti nimic despre soare/doar întuneric e în ochii tăi/toţi oamenii pentru tine sunt răi/şi-i duci pe-a pieirii cărare//ce să ştii despre cei ce trăiesc?/despre cei ce se nasc ce să crezi?/tu-i priveşti în viitor şi îi vezi/doar în umbră cum cresc (ce ştii tu moarte), p.73

Dar nostalgia, tristeţea, sentimentele sumbre ale poetului sunt traversate de umor tandru, chiar şăgalnic: ninge cu petale în livadă/vântul le dansează şi le plimbă/unui gură-cască ce trecea pe stradă/i s-au lipit vreo câteva pe limbă (astenie de primăvară), p.86, astfel încât chiar un epitaf devine unul …destins: chiar de-am fost paşnic pe lume/în mormânt sunt răvăşit/că din lucrurile bune/unul nu mi s-a-mplinit//n-am putut să iau aici/ şi pe bunii mei amici (epitaf), p.99

Ajuns la o vârstă a marilor adevăruri, Vasile Checheriţă scrie Reflecţii, adică îşi anulează şi amendează  ontologic şi gnoseologic „rătăcirile”, cultivând de pildă, paradoxul prin chiasm: Lumea se împarte în două din totdeauna. Între nefericiţii ce au de toate şi fericiţii care nu au nimic. (p.115).

Alteori bonomia, atitudinea lilială a moralistului se schimbă, acesta devenind sarcastic: Viciul dus la extreme miroase a tămâie (p.116).

Soluţiile sunt întotdeauna originale, chiar dacă unele aforisme, amintesc de altele, mult mai celebre: Gândurile altora mă sufocă, ale mele mă ucid.(p.117), ceea ce poate fi o traducere la: Când mă analizez, mă detest, când mă compar, mă admir. (Moralistul are grijă să inverseze însă polii).

Concluzia finală este una pozitivă: Numai iubirea îi poate ridica pe oameni la statutul de îngeri.(p.116).

Justiţiar, nu doar prin formaţie, Vasile Checheriţă crede că: Setea de dreptate a născut zeii.

Nu ştiu cum vor fi următoarele volume de versuri ale poetului.

Dar acest al doilea volum înseamnă o reorientare a artistului spre zonele „incerte” ale lirismului, de care nu poate scăpa, în ciuda intelectualismului textelor şi viziunii.

Dar poate că poetul nici nu şi-a propus să nu fie sentimental.

Lucian Strochi