Fără nici un dubiu, capodopera beletristică a lui Mircea Eliade este romanul Noaptea de Sânziene. Roman total, de peste 700 de pagini, Noaptea de Sânziene este, în acelaşi timp, un roman-frescă, un roman de idei, un roman labirintic, un roman iniţiatic, un roman de dragoste, un roman fantastic, un bildungsroman, un roman social, un roman istoric, un roman-roman, un roman mitic:

„Odisee a unui erou care îşi caută Ithaca aspaţială pe pământ, care speră să reobţină „condiţia adamică primordială” rămânând în istorie, Noaptea de Sânziene este, prin sens, şi o carte a năzuinţei la autenticitate. Scrisă însă fără utilizarea vreunui procedeu propriu „autentismului!” ¹

Ofelia Ichim, radiografiind romanul, îl considera:

„…cel mai edificator exemplu de întâlnire a sacrului cu profanul, a timpului istoric (România între anii 1936-1948) cu miturile arhetipale. Romanul nu decriptează nimic; nici nu ar fi fost intenţia lui Eliade să dea răspunsuri clare multiplelor întrebări puse de cele mai multe dintre personaje. Din contra, folosind cuvinte-cheie, respectiv un vocabular aluziv, dar, în acelaşi timp, încifrat, autorul sporeşte taina revelaţiilor. Există trei niveluri la care poate fi citit romanul: cel al evenimentelor istorice (fiecare personaj este angrenat în această desfăşurare, uneori chiar împotriva voinţei sale), cel al întrebărilor prin care se transmite puterea unor vocabule codificate (în accepţia omului modern, care a pierdut demult contactul cu spaţiul şi timpul mitic), al treilea nivel – cel al miturilor, univers unde doar iniţiaţii pot pătrunde. ”²

Gheorghe Glodeanu remarcă, între altele, faptul că Noaptea de Sânziene este „şi un admirabil roman de dragoste”:

„Din această perspectivă, trista poveste de dragoste trăită de Ştefan Viziru şi Ileana Sideri pare a fi o reluare a legendei despre Tristan şi Isolda. Noaptea de Sânziene are rolului filtrului magic în măsură să îi unească pe cei doi îndrăgostiţi într-o iubire veşnică. Ceea ce ar trebui să fie sursa unei fericiri depline se va dovedi un blestem cumplit deoarece, deşi nu vor putea iubi pe altcineva, cei doi vor fi obligaţi de ursita lor malefică să trăiască alături de altcineva. Ceea ce mai apropie povestea de dragoste din romanul lui Mircea Eliade de legendă este finalul, şi anume unirea personajelor printr-o nuntă tanatică, adică împlinirea după moarte a iubirii şi, astfel, înfrângerea destinului vitreg din timpul vieţii.” ³

Şi Eliade e obsedat de acest roman. În rare cazuri cititorul poate afla, chiar de la autor, geneza, metamorfozele şi finalul operei:

„Am notat în Jurnal  emoţia cu care, în acea zi de 26 iunie, am privit, de la fereastra autocarului, câmpiile bătute cu maci; mi-au adus aminte de peisajele copilăriei mele, de câmpul şi cerul românesc. Şi, deodată, am simţit cum mă cuprinde magia miezului de vară. Nici admirabilul concert de Poulenc n-a putut rupe această vrajă. La întoarcere, noaptea, în acelaşi autocar, am început să filmez mental un nou roman. Dar nu-i „vedeam”, cu oarecare precizie, decât începutul şi sfârşitul. Am început să scriu chiar de a doua zi. Îi găsisem titlul: Noaptea de Sânziene – şi ştiam deja că acţiunea se va desfăşura doisprezece ani.” ⁴

„Evident, acţiunea, scenariile şi personajele Nopţii de Sânziene au suferit, în aceşti ani, nenumărate transformări. Dar tema centrală a rămas aceeaşi, aşa cum o „văzusem” în autocarul cu care mă întorsesem de la Royaumont: certitudinea personajului principal, Ştefan Viziru, că ritmurile cosmice şi evenimentele istorice camuflează semnificaţii profunde, de ordin spiritual; şi, mai ales, speranţa lui că dragoastea poate constitui o ruptură de nivel, relevând o nouă dimensiune existenţială; cu alte cuvinte, experienţa libertăţii absolute.”⁵

„Într-adevăr, îmi dădeam seama că scenariul romanului seamănă tot mai mult cu rătăcirea personajelor principale într-un labirint, rătăcire lungă şi deprimantă, pentru că încă nu se ghiceşte semnificaţia ei iniţiatică. Dificultăţile se agravau de la capitol la capitol. Deşi acţiunea se prelungea pe doisprezece ani şi în pofida marelui număr de personaje, Noaptea de Sânziene nu trebuia să semene cu un Război şi Pace în miniatură. Pe de altă parte, anumite obsesii ale personajului principal, Ştefan Viziru, şi întâmplările, uneori enigmatice, în care se trezea implicat nu trebuiau să amintească „atmosfera” povestirilor fantastice. Toate semnificaţiile transistorice trebuiau perfect camuflate în concretul evenimentelor istorice.”⁶

„Ne-am întors la Paris la începutul lui septembrie, hotărât să mă concentrez exclusiv asupra romanului. De data aceasta, simţeam că găsisem soluţia: pluralitatea ritmurilor temporale, diferite de la un capitol la altul, îmi îngăduia să comprim naraţiunea şi, totodată, să urmăresc destinele personajelor fără a dezvălui semnificaţiile lor profunde.”⁷

„…imaginaţia nu e o invenţie arbitrară; etimologic, e solidară cu imago „reprezentare, imitaţie” şi cu imitor „a imita, a reproduce”. Imaginaţia imită modelele exemplare – „imaginile” -, le reactualizează, le repetă necontenit. În acei ani, această interpretare a imaginilor şi a imaginaţiei m-a ajutat să înţeleg mai bine creaţiile folclorice şi, uneori, chiar prozele mele literare.” ⁸

„Noaptea de Sânziene înseamnă pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare; o socoteam piatră de hotar între trecut şi viitor.”⁹

„Apoi, câteva zile în urmă, adăugam: „Azi, 7 iulie, la 11,35 dimineaţa, am terminat de scris şi transcris ultima pagină. Romanul e sfârşit! Am scris în ultimile zile luptând nu numai cu tristeţea, dar cu o opresiune aproape fizică. Mi-era peste putinţă să mă împotrivesc destinului implacabil, care hotărâse de mult, şi fără ştirea mea, să-i piardă pe Ştefan şi Ileana în acea noapte de sânziene 1948, undeva, pe o şosea care duce la Lausanne. Am scris într-o tensiune continuă – şi parcă vremea reflecta furtuna mea lăuntrică, pentru că au fost tot timpul furtuni şi trăsnete care cădeau în lac, la câţiva metri de mine, urmate de ploi reci, de toamnă… Nu izbutesc să mă bucur că am încheiat această carte.” (cf. Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, pp. 263-264 – n.ed.).” ¹⁰

Şi în Încercarea labirintului, Eliade se referă în citeva rânduri la acest roman, dialogul cu Claude-Henri Roquet pe această temă fiind revelator, nu numai pentru geneza şi sensurile ascunse ale romanului, ci şi pentru creaţia fantastică, pentru fantastic în general:

„Mi se întâmplă totuşi să nu am mereu aceeaşi uşurinţă. Unele capitole din Noaptea de Sânziene mi-au dat multă bătaie de cap.” ¹¹

„Sunt incapabil să fac un plan. Opera încolţeşte întotdeauna în jurul unei viziuni, a unui peisaj sau a unui dialog. Văd foarte bine începutl, uneori sfârşitul, şi, tot câte puţin, în timpul lucrului descopăr evenimentele şi urzeala romanului sau a nuvelei. Pentru Noaptea de Sânziene, prima imagine a fost personajul principal. Se plimba într-o pădure lângă Bucureşti, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii de Sânziene. În pădure, îl întâmpină o maşină întâi, apoi o fată, fără maşină. Toate acestea erau pentru mine o enigmă. Cine era fata? Şi de ce personajul care se plimba căuta o maşină lângă fată? Încetul cu încetul, am ştiut cine e fata, i-am ştiut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate acestea ca şi cum aş fi visat.

-Dar cum aţi ştiut că această viziune va avea un viitor?

-Nu putea să fac nimic altceva decât să întrezăresc sfârşitul. Pe atunci lucram la cartea mea despre şamanism; a trebuit să mă opresc şi am început să scriu zi şi noapte. Alte imagine au apărut. Acea fată. Povestea pe care tânărul o purta în el şi pe care nu o cunoşteam, dar mă fascina. „Camera lui secretă”, într-un hotel. Şi noaptea de Sânziene.

-Noaptea de Sânziene… În 5 iulie 1949 scriaţi: „Îmi amintesc deodată că exact acum douăzeci de ani, în timpul căldurilor înăbuşitoare din Calcutta, scriam capitolul „Visul unei nopţi de vară” din Isabel. Acelaşi vis solstiţial, structurat însă diferit şi desfăşurându-se la alte nivele, se află şi în miezul povestirii din Noaptea de Sânziene. Să fie numai o simplă coincidenţă? Mitul şi simbolul solstiţiului mă urmăresc de ani de zile. Uitasem totuşi că ele mă urmăreau de pe vremea lui Isabelei.”

-Nu mă interesa numai simbolismul religios al solstiţiului, ci şi imaginile şi temele folclorului românesc şi european. În noaptea aceea, cerul se întredeschide, se poate vedea lumea de dincolo în care se poate dispărea… Dacă cuiva i se înfăţişează această vedenie miraculoasă, el iese din timp, iese din spaţiu. Va trăi o clipă ce ţine o veşnicie… Totuşi nu această semnificaţie a simbolismului mă obseda, ci acea noapte în sine.

-Sânzienele împart anul în două: zilele încetează să mai crească şi încep să descrească. Ele formează deci un mijloc. La sfârşitul cărţii, revin primele versuri din Dinina Comedie: Nel mezzo del camin di noastra vita / Mi ritrovai per una selva oscura… Ce legătură faceţi între solstiţiu, mijlocul vieţii şi această pădure iniţială? Şi ce raport ar fi între tema jumătăţii şi cea a dublului: cele două personaje „gemene”, şi cele două femei între care oscilează  eroul?

-Pădurea în care se pierde Ştefan este aceeaşi ca şi pădurea în care s-a pierdut Dante: el se rătăceşte în ea sau, mai curând, el intră într-o altă lume de înţelesuri, rămânând în acelaşi timp şi în istorie. E jumătatea timpului: a timpului anului, a timpului vieţii sale. Linia despărţitoare între lumea istorică şi cealaltă. În privinţa temei dublului… Ştefan e obsedat de această întrebare: se pot iubi, cu aceeaşi dragoste, două femei în acelaşi timp? El simte foarte bine că acest lucru e imposibil pentru om, aşa cum îl cunoaştem. Dar, pe de altă parte, este obsedat de existenţa unei lumi în care limitele noastre ar putea fi depăşite.  El ştie foarte bine că nu este un sfânt, nici măcar un om religios, cu toate acestea se gândeşte adesea la sfinţenie: sfinţii, ei au putinţa să iubească pe toată lumea deodată. E ceea ce explică prezenţa celor două femei. Dar mă simt puţin încurcat în privinţa răspunsului în legătură cu cele două personaje masculine. Un psihanalist, doctorul Laforgue, găsea o semnificaţie importantă în moartea „dublului”, de care Ştefan era, indirect, răspunzător. Tot ce vă pot spune este că am inventat acel „dublu”, ca să complic urzeala epică. Trebuia ca Ştefan să fi existat în cugetul soţiei sale, înainte de a o fi întâlnit.

-Această întrebare – se pot iubi cu adevărat două sau mai multe persoane deodată – este o întrebare importantă pentru dumneavoastră?

-Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp.” ¹²

„-Să iubeşti două persoane, să le iubeşti în acelaşi timp, aceasta înseamnă totodată să preschimbi dragostea şi să preschimbi timpul. Romanul dumneavoastră se termină cu următoarea frază: „Ştiuse că această ultimă clipă, de o durată nesfârşită, îl va ajunge”; aceasta ne reaminteşte clipa miraculoasă din noaptea de Sânziene. Şi, dincolo de timpul istoric, romanul trimite spre un timp cosmic, un timp pe care tradiţiile îl numesc „Marele An”.

-Într-adevăr, sunt cei douăsprezece mii de ani care aici sunt numai doisprezece: din 1936 pînă în 1948. Aveam ambiţia să scriu un mic Război şi Pace. Dar voiam ca, în acest timp istoric, să înfăţişez un om obişnuit – un funcţionar, căsătorit, cu un copil – şi totuşi urmărit de această stranie nostalgie: să poată iubi două femei în acelaşi timp, să aibă o cameră secretă… Voiam să împac un anumit „realism” istoric cu această aspiraţie spre un fel de a fi ieşit din comun, la un personaj care nu era nici filosof, nici poet, nici măcar un om religios; toate acestea îmi puneau probleme foarte dificile. Dar tocmai asta mă pasiona.

-Atât de mult încât dincolo de povestea obişnuită, profană, a unui tânăr român din anii ’30, trebuie să descifrăm un destin plin de sensuri şi de figuri. Ca şi cum, dincolo de aparenţe, vieţile noastre ar fi întemeiate pe o tainică ordine…

-În nuvelele mele, încerc să camuflez fantasticul în cotidian. În acest roman care respectă toate regulile romanului „romanesc”, romanul secolului al XIX-lea, am voit, aşadar, să camuflez o anumită semnificaţie simbolică a condiţiei umane. Camuflajul aceasta mi-a reuşit, cred, de vreme ce acest simbolism nu dăunează în nici un fel firului epic al povestirii. Cred că întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit.” ¹³

„-E sigur că acest real cenuşiu, acest cotidian camuflează altceva. Este convingerea mea profundă. Acest aspect ar trebui să fie trecut şi în „romanul-roman”, nu numai în romanul sau în nuvela fantastică.

-Ştiu că nu vă prea place literatura ştiinţifico-fantastică. După părerea dumneavoastră, nu face şi ea parte din „fantastic”? În Jurnal, viitorul literaturii îl vedeţi de partea fantasticului, deoarece el poate restitui omului modern dorinţa de sens. Care este, mai precis, raportul dumneavoastră cu „fantasticul”?

-În toate povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv „fantasticul” ascuns în banalitatea cotidiană. Aşa cum o nouă axiomă revelează o structură a realului, necunoscută până atunci – altfel spus, instaurează o lume nouă -, literatura fantastică dezvăluie, sau mai degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum cred unii fiosofi istoricişti; deoarece creaţia – pe toate planurile şi în toate sensurile cuvântului – este trăsătura specifică a condiţiei umane.” ¹⁴

Este clar că un roman de complexitatea Nopţii de Sânziene nu poate fi redus la un comentariu de doar câteva pagini. Ne vom opri prin urmare la două din adjectivările sale: roman mitic şi roman fantastic, încercând să analizăm câteva din temele, motivele şi simbolurile acestei cărţi unice.

Primul motiv analizat este cel al dublului. Eliade îşi prezintă toate personajele sub zodia dublului şi a dedublării, într-o ţesătură extrem de ingenioasă.

Să analizăm câteva dintre personajele principale. Spiridon Vădastra apare ca un personaj complexat fizic, care  „avea un ochi de sticlă” şi îi lipseau „două degete de la mâna dreaptă”. Numele său este practic un pseudonim, numele real fiind Spiru Ghe. Vasile. Tatăl său îi spune Arethiei Florian, pseudoamanta lui Spiridon:

„Nu Spiridon, cum i-a zis mai târziu, ci Spiru – în cinstea marelui Spiru Haret… Şi nici Vădastra; numele ăsta şi l-a adăugat el… Pe mine mă cheamă Vasile… Noi n-avem nimic cu Vădastra, nici eu, nici maică-sa, care e fata popii Florea, din Dobreşti”.

Numele ales de Spiridon e simbolic şi ironic, ţinînd cont de handicapul său fizic: Vădastra, adică Văd astra. Numai că steaua pe care o vede Spiridon nu e în ceruri, ci pe epoleţii locotenentului Băleanu, căruia îi „împrumută” uniforma, admirându-se în oglindă. În timp, uniforma devine pentru el o obsesie, care conjugată cu ambiţia sa pentru mărire îl transformă într-un personaj cu multiple (dar false) identităţi, într-un adevărat delir al ascensiunii:

„Locotenentul Vădastra! Rosti el solemn urmărindu-şi în oglindă mişcarea buzelor: Locotenent Spiridon Vasilescu-Vădastra, din Roşiori!…Am onoarea să mă prezint, domnule colonel: locotenent Vădastra, din Marele Stat Major!… Am onoarea să vă salut! Sunt locotenentul Vădastra Spiridon din regimentul de Escortă Regală!…” (…) „Am onoarea să mă prezint Majestăţii Voastre: sunt locotenentul Vădastra Spiridon, aghiotantul Majestăţii Voastre! Am onoarea să vă salut! Să trăiţi!…”

Delirul continuă, personajul schimbându-şi acum numele, împrumutând un nume celebru:

„Am onoarea să vă salut! Ce mai faceţi, domnişoară? Singurică? Am onoarea să mă prezint; sunt locotenent Dimitrie Cantemir din Marele Stat Major…”

Întâlnirea cu tatăl său într-o cârciumă nu-l readuce la realitate, deşi bătrînul îl avertizează:

„Numele este ce are omul mai sfânt pe pămînt. Numele lui este al lui şi al nimănui alt, în afară de el şi copiii lui. Numai dumnezeu îi poate schimba numele. Şi dacă-l porţi, se cheamă că porţi numele părinţilor tăi, care ţi-au dat viaţă…”

Acelaşi personaj devine un perfect Caţavencu, discursul său devenind prin articulaţiile logice frânte, din găunos, absurd:

„Să bem de asemenea pentru independenţa, integritatea şi autonomia patriei noastre, România, continuă solemn Vădastra. Şi pentru femeia română sau, mai bine zis pentru soţia română. Pentru soţiile noastre, vreau să spun, pentru soţiile noastre care sunt şi mame… ”

Ştefan Viziru, protagonistul romanului, este legat de mai multe ori de motivul dublului. În primul rând, de Ciru Partenie, un adevărat dublu al său, căruia Ştefan îi ia, e drept, fără voie, totul, printr-un transfer involuntar de identitate: fizionomia, logodnica, viaţa.

Asemănarea permite confuzia, confuzia-metamorfoza, metamorfoza-măştile.

Ştefan Viziru se aseamănă, prin destin, cu ciobanul mioritic:

„Putem spune că destinul lui Ştefan Viziru împrumută ceva de la destinul ciobanului din Mioriţa. ” ¹⁵

Ştefan vrea să fie un Parsifal modern, să pună just întrebarea:

„Parsifal a întrebat: unde este Graalul? Ştefan Viziru, încercând şi el să pună întrebarea „justă” (cum este Dumnezeu?) eşuează. Parsifal nu a reuşit, nici el, să adreseze întrebarea corectă decât la a doua încercare. A doua încercare nu va mai exista, însă, pentru Ştefan; este adevărat că Anisie îl cheamă să-i dea răspunsul peste patru ani (observăm simbolismul cifrei patru: cele patru vârste ale unui ciclu cosmic, patru anotimpuri, patru vârste în existenţa umană; ne aducem aminte că Ştefan revine la Anisie după patru ani de la prima lor întâlnire şi este chemat să se întoarcă după alţi patru ani, dar va fi prea târziu). Ştefan întârzie cu jumătate de an – va fi sancţionat pentru această întârziere, căci istoria profană îi va lua totul. Anisie dispare (există mai multe variante ale dispariţiei sale, dar nimic sigur). Lui Ştefan Viziru nu mai are cine să-i răspundă. ”¹⁶

Ştefan Viziru împrumută mult din datele lui Andronic din Şarpele:

„Am citit odată o carte, continuase el ca şi când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânăr care chema şerpii şi şedea de vorbă cu ei. Sunt sigur că lucrurile acestea sunt cu putinţă. Dar trebuie să te înveţe cineva… Ariciul meu, bunăoară, se rostogolea în faţa mea, îşi ascundea ţepii şi mă lăsa să-l mângâi pe pîntec. Sunt sigur că aş fi putut învăţa multe de la el, dar nu ştiam cum să-i vorbesc… ”

Chiar dacă Eliade se dezice de dublul său, Ştefan Viziru e chiar Eliade:

„…am putut lăsa astfel impresia că Ştefan Viziru ar fi fost un alter ego al meu, ceea ce nu era adevărat.” ¹⁷

Ştefan repetă aproape identic traseul labirintic (şi destinul) lui Eliade, dar, dincolo de acest traseu, romanul e plin de alte coincidenţe:

„Camera pe care o închiriase Ştefan la hotel era ţinută în mare secret. Nu ştia de ea nici familia Ioanei, nici prietenii. Ştefan îi vorbise de o locuinţă secretă înainte de căsătorie. Ioana nu înţelesese de ce simţea el nevoia unei camere într-un hotel modest şi într-un cartier depărtat, în care ea să nu poată să pătrundă. (Întocmai ca odaia aceea interzisă din povestea lui Barbă-Albastră, îi spusese el; căci nici o femeie n-a pătruns acolo şi nici nu va pătrunde vreodată; vie, adăugase el cu un alt prilej). ”

Camera Sambô e mansarda lui Eliade…

„Nu există camera secretă! exclamase ea victorioasă. Tu faci experienţe într-un laborator. Mi-a spus Adela că, în liceu, îţi plăcea chimia. Căutai Piatra Filosofală. O cauţi şi acum. E absurd, dar tu crezi, încă, în secolul XX, că există Piatra Filosofală… ”

Eliade debutează cu o povestire intitulată Cum am găsit Piatra Filozofală…

„Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa. Căci în Sambô simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambô, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul.

„Poate că tânărul rostise cu emfază: Salammbô  şi ridicase mâna în sus – şi mie mi se păruse că rostise Sambô şi arătase spre etajul doi… ”

Spaţiu-limită, centrul labirintului, camera Sambô, mandala, mansarda…

„Ştii, reîncepu el brusc, acolo, în labirint, mă simţeam închis din toate părţile. Parcă m-aş fi aflat prizonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă mai găseam în pântecul balenei, ci înlăuntrul unei imense sfere de metal. Nu-i vedeam nicăieri marginile, dar mă simţeam totuşi închis iremediabil înlăuntrul ei, simţeam că oricât m-aş zbate, oricât aş înainta, oricât de departe de centrul de unde plecasem şi mai aproape de marginile ei, marginile acestea de fier îmi rămâneau inaccesibile. Mă simţeam condamnat pentru tot restul vieţii să mă învârt, orbeşte, zadarnic, înlăuntrul sferei acesteia, ca în întunericul unui labirint. Şi, totuşi, într-o zi, aproape fără să-mi dau seama – am sfărâmat coaja şi am ieşit, aşa cum ai ieşi dintr-un imens ou, a cărui coajă ţi se părea inaccesibilă, invulnerabilă ca o lespede şi pe care, abia atingând-o, s-a sfărâmat. Şi am ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint… ”

Experienţa lui Ştefan e identică cu cea a lui Eliade copil (episodul cu boaba de strugure).

Dar adevăratul dublu al lui Ştefan Viziru rămâne Ciru Partenie (un alt dublu dublat este cel din 19 trandafiri : Eusebiu Damian – Anghel Pandele):

„Ciru Partenie (Cirus II Cel Mare, rege persan, a întemeiat Imperiul roman) va fi, întotdeauna, cel dintîi; Ştefan Viziru („vizirul” era al doilea om ca funcţie în stat) va fi al doilea, însă poartă în el „chemarea” simbolizată de numele „Ştefan”.” ¹⁸

Această identitate e resimţită de ambii eroi:

„Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul… Uneori e exasperant! ” „Îl cunoşti? ” „Nu personal. Îl ştiu doar din vedere… ” Şi după o scurtă şovăire continuă. „Adică, de departe l-am văzut destul de des. Acum câţiva ani locuiam în acelaşi cartier. Dar parcă era un făcut, nu ne întâlneam niciodată pe acelaşi trotuar; parcă unul din noi presimţea de departe apropierea celuilalt şi schimba trotuarul… Şi cu toate acestea… În sfârşit, n-ar trebui, totuşi, să mă plâng, adăugă silindu-se să zâmbească. Asemănării acesteia uluitoare îi datorez foarte mult în viaţă. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult, datorită lui am cunoscut-o şi-am iubit-o: m-a confundat cu el… De atunci ne leagă foarte multe lucruri… ”

În agonie, Ciru Partenie se gândeşte la dublul său, aşa cum numai gemenii, se spune, reacţionează:

„Nu doare, gândi, nu poate fi grav. Se mai trezi odată într-un lac de sânge, pe trotuar, cu Ioachim alături de el, ţinând încă revolverul în mână şi cu un zâmbet crispat pe buze. M-a confundat cu Viziru, i se lumină gândul. M-a confundat… Observă atunci cum sângele se prelingea de sub mustaţa lui Ioachim, năclăind-o şi se simţi deodată foarte obosit. Ar fi vrut să închidă ochii, dar nu mai putea.”

Din motivul dublului (care devine şi un motiv al schimbării la faţă) Mircea Eliade realizează inedite figuri logice, simbolice şi lingvistice, realizând ceea ce un critic numea logica dinamică şi contradictorie a paralelogramului. Astfel Ioana şi Ileana stabilesc o relaţie atât cu Ştefan, cât şi cu Ciru. Deloc întâmplător, Ştefan confundă cele două iubiri ale sale:

„Dar scrisese la început Ileana; îi ştersese apoi numele şi scrisese deasupra, foarte distinct, Ioana.”

De fapt, prin iniţiala prenumelui cele două iubiri ale lui Ştefan se unesc din I în Y, literă a fantasticul, iar prin unirea cu Ştefan în Ψ , de asemenea literă a labirintului şi a fantasticului.

Dublul şi multiplul ating nu doar personajele, ci şi obiectele. Maşina, adevărată luntre a lui Charon, apare şi dispare, există, ca realitate fizică, e absentă sau dispare din pădurea de lângă Bucureşti, e prezentă în pictura lui Ştefan (e o realitare virtuală), pentru a fi leagănul morţii (sau nunţii) mi(s)tice a celor doi  îndrăgostiţi. Finalul romanului e magnific, are măreţia şi solemnitatea unui mit al androginului, povestea de dragoste dintre cei doi, fiind comparabilă ca înălţime şi intensitate a sentimentului cu o pagină shakespeariană. Şi, iarăşi uluitor, maşina e dublată de o alta venită din sens contrar.

Fantastic în această dezvoltare simfonică a temei dublului e şi faptul că fiecare personaj din roman e dublat de un altul, el însuşi, dar diferit, uneori până la nerecunoaştere.

Dar adevăratul personaj fantastic în roman este timpul.

Într-un studiu, devenit clasic, Sergiu Al George propune chiar o „ierarhie” a personajelor în raport de atitudinea lor faţă de timp:

„Există o evidentă ierarhizare a personajelor în funcţie de atitudinea lor în faţa Timpului sau mai degrabă, să spunem, în faţa Istoriei şi a Destinului. Pe când Vădastra este străin de orice tentativă filosofică, Partenie se dedă unor speculaţii de pur „experienţialism”, calificându-se el însuşi de „raţionalist incapabil de a gusta miturile”. Biriş e un teoretician al destinului, fără să reuşească în a transcende istoria decât numai prin acceptarea martiriului său, Bibicescu, concepând Destinul ca un timp comprimat în opera de artă, se limitează la „catharsis”-ul acesteia şi nu reuşeşte să exorcizeze Istoria, sucombând în faţa angoaselor care-i vor aduce sfârşitul.”¹⁹

Lucian Strochi