Fantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.

Altminteri planurile sunt foarte realiste şi net diferenţiate; primul dintre ele pare scenariul unui film sovietic, mai exact un film internaţionalist-proletar cu câţiva români, majoritatea militari cu o situaţie incertă, dezertori, rătăciţi sau pur şi simplu soldaţi care încearcă să scape de o încercuire iminentă, care încearcă să salveze un muribund sovietic, un Ivan. Al doilea plan se petrece într-un salon populat cu doamne  (Machedon) şi domnişoare (Adela, Laura), cu un locotenent aflaţi în permisie şi un doctor de ocazie (Procopie).

Cel care leagă cele două planuri este Darie, prezent în cele două secvenţe. Darie va genera un al doilea fantastic, prin confuzia dintre Ivan şi Procopie (nume predestinat: Pro copie!):

„Într-adevăr, cu cât vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atât mi se pare că semănaţi cu Ivan…”

Tot Darie îl va confunda pe Ivan cu Archip (Alt chip? Arhetip- cum propune Glodeanu?):

„-E curios, începu el târziu, dar acum, că te privesc mai bine, îmi dau seama cât de mult semeni cu Ivan. Cu toate că, aparent, nu ai nimic cu Ivan. Dar repet, şi subliniez asta numai în aparenţă…”

Aceste confuzii justifică întrebarea: Nu cumva Ivan este un alt Dumnezeu, asemeni lui Dumitru din O fotografie veche de 14 ani, un agnostos theos?

Nimic nu e sigur în proza fantastică a lui Eliade: o pagină care poate fi considerată plină de umor, o salată de idei, de cuvinte şi chiar un amestec de limbi (lui Ivan i se vorbeşte în română, rusă, …moldovenească (acel hibrid de tipul „upal guzgan v kalode spurcal fântânu”), franceză, engleză, germană!), pentru ca, la un moment dat, Ivan îi răspunde şi afirmă că:

„-Acum înţelegem toate limbile…”

„-Acum ştim tot. Mai exact, tot ce ne interesează. Şi dumneata mă interesezi, pentru că ţi-a fost milă de mine şi mi-au vorbit.

În povestire se petrec fapte, „o serie de evidenţe mutual contradictorii…”

Archip, un alter ego a lui Darie filozofează cu acesta:

„-Fiecare lume cu structura şi logica ei, spuse Archip. Cum ştiţi prea bine, contradicţiile sau inconsecvenţele sunt de două moduri: cele evidente chiar dinlăuntrul sistemului de referinţă, şi cele care ni se descoperă ca atare, ni se arată că sunt contradicţii sau inconsecvenţe numai când le privim din afara sistemului.”

Trecerile de la credinţele populare la filosofie înaltă, de la înjurătură la limbajul preţios al saloanelor, de la lirismul petrarchian la relismul bolovănos al exprimării cazone,  au rolul de a deruta prin mişcarea rapidă, cititorul.

Aşa încât el se va trezi în zone de mister, obţinute prin fantastic, prin mituri, schimbarea la faţă într-o serie sinonimică Ivan-Darie-Archip-Procopie (a se urmări şi semnificaţiile numelor la fiecare element din serie), fiindu-i imposibil să spună dacă e vorba de vis, de moarte, de agonie, de viaţă.

Porumbiştea e şi ea un labirint, inedit, dramatic. Primejdia nu vine din lănciile frunzelor de porumb, ci de sus, de la păsări, care nu mai sunt păsări, ci avioane.

Scenele (din vis, din viaţă, din moarte, din agonie) au o extraordinară claritate, de pictură italiană, de Rafael Santi de Urbino (adică acel Rafael dinainte de perioada sa florentină). Verdele explicit, roşul presupus, cerul indus şi multă lumină. Finalul povestirii e măreţ, ca un amurg siberian şi ambiguu:

„Se ridică brusc şi, fără să-i privească, porni din nou, repede, aproape alergând. Nu mai era lumina de aur de pe pod, şi nici fluviul nu părea atât de aproape. Îl zărea, îl ghicea mai mult, departe, în faţa lui spre apus. Dar alerga cu o bucurie uitată, copilăroasă, simţindu-se copleşit de o beatitudine totală, fără înţeles. Şi atunci îşi aminti: Nu i-am binecuvântat…

Se opri, aproape cu părere de rău. Auzea cum i se bate inima din ce în ce mai puternic. Mai privi o dată către fluviu şi i se păru că începe să se topească încet în negură. Şovăi câtva timp, apoi întoarse hotărât spatele şi se îndreptă, încercând să grăbească pasul către lanul de porumb unde-l ascunseseră – dar când? când? în ce viaţă?”

Darie se reîntoarce în labirint. Dar cine e Darie? E viu sau e mort? Un personaj real sau doar o iluzie, proiecţia celorlalţi despre cel care a fost?

Ivan este o povestire oglindă: visul se oglindeşte în vis, realul se oglindeşte tot în vis din cauza imaginii virtuale date de oglindă; scenele sunt dublate, dar cu protagonişti dublaţi (numai că nu ştim cine e dublura – Ivan sau Darie?); scenele sunt legate printr-un narator (Darie), dar subiectul care animă scenele este Ivan. Pus între oglinzi paralele, Darie devine Ivan-Procopie-Archip.

În ciuda (sau poate tocmai din această cauză) scenariilor hiperrealiste perfect decupate în secvenţe, asemeni unor fotograme, Ivan e una dintre cele mai fantastice povestiri ale lui Mircea Eliade, spiritul fantastic fiind cel care animă fotogramele, într-un film care nu e o iluzie pe celuloid, ci pur şi simplu o iluzie. Sau o realitate percepută ca o iluzie.

Pentru un sud-american, obişnuit să-i traverseze camera un peşte înotând leneş prin aer, Ivan poate fi o povestire perfect realistă.

Lucian Strochi