…Am fost să-mi văd mormântul. Mai exact, viitorul mormânt. Şi mai exact: locul unde voi fi înmormântat, când va fi să fie. Două pătrate alăturate, cu latura de un metru fiecare. Înghesuite între alte morminte. Primul pătrat e „liber”, adică poate fi al meu. Taxe, chitanţe, parcele, Administratora  „care a fost foarte drăguţă”, s-a deplasat personal ca să fie mai uşor identificat locul; Directorul societăţii care a fost şi el foarte  amabil : „Se poate, pentru Dumneavoastră…”

Bineînţeles că spaţiul e insuficient. Doar dacă m-ar îngropa în picioare. Ar fi o idee.

Al doilea pătrat e ocupat acum de o buturugă enormă. De castan sau de molid. Sau poate de fag. Umedă, deşi pământul din jur era uscat, lutos, tare. Cenuşiu. N-am privit-o prea bine. Şi era deja pe înserat. Ca s-o scoţi, ai nevoie de o macara. Cred că rădăcinile au o lungime de câţiva metri.

Se taie castanii, molizii, pinii, se „dezafectează” alei. Cimitirul „Eternitatea” e plin. Ce nume mai au şi cimitirele. Unul se numeşte chiar „Buna vestire”. La intrarea în altul am văzut o lozincă mobilizatoare: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” Era trainică, din fier forjat, cu litere sudate.

„Şi locul acesta ar putea fi al dumneavoastră…”

Perfect, doi metri ajung.

Mă întâlnesc cu două doamne respectabile, una învăţătoare, cealaltă economistă. Surori. Au şi ele un mormânt prin apropiere.

Ne salutăm, ne urăm sănătate.

Sunt întrebat ce fac pe acolo.

„Vreau să-mi văd mormântul.”

Se însufleţesc:

„Va fi al dumneavoastră!?! Ce bine… Chiar ne întrebam deunăzi cine va fi… e bine să avem un asemenea vecin…”

Ar mai fi două-trei locuri, dar nu atât de centrale.

Un mort trebuie să aibă grijă de cei vii.

Trebuie să fii practic.

Dacă tot vii la Cimitir, de „Ziua morţilor” – de exemplu, e bine ca mormintele să fie apropiate. Atunci ai şansa să ţi se aprindă o lumânare de către rudele mai îndepărtate. Dacă eşti în centru, eşti sigur că eşti aproape de toţi ceilalţi. Sau, mă rog, trebuie să treacă şi pe la tine.

Nevastă-mea profită de discuţia pe care o am cu doamnele şi aprinde lumânări pe la rudele mai apropiate.

Se întoarce senină:

„Îţi place? E cam strâmt, dar zona e bună. Oricum, tu decizi.”

Ea a negociat locul. Îl văzuse deja. M-a dus fără ezitări la el. Evident, nu se gândeşte la starea mea de spirit.

Aş vrea să-i spun că aş prefera să fiu incinerat.

Dar dacă sufletul meu va dori să se întoarcă la (un) trup? Ce ar mai recunoaşte el dintr-un pumn de cenuşă? Unii, paleontologii, reconstituie un schelet de la o vertebră. Aşa că sufletul meu (mi-l imaginez ca pe un fulger blând, un soi de copac format din impulsuri electrice foarte slabe, dar deţinând ceva informaţii, rodul acumulărilor mele de o viaţă) se poate întoarce la mine, pentru o altă formă de viaţă. Asta dacă nu va fi tentat de un corp mai atrăgător, mai plin de promisiuni.

Sunt întrebat adesea ce cred despre Dumnezeu, despre nemurire. Ridic din umeri. Îmi dau seama cît de limitat sunt.

Încerc o explicaţie:

„Nu ştiu dacă Dumnezeu există sau nu. Probabil că da. Dar ştiu că mintea mea e finită, chiar dacă am câteva miliarde de posibilităţi combinatorii, de sinapse. Or, Dumnezeu, aşa cum mi-l imaginez eu, este infinit. Prin urmare nu pot să mi-l apropii, nu pot stabili un dialog cu el. Nu am un etalon. Nu poţi măsura infinitul cu metrul sau cu secunda, pentru că nu ştii dacă Dumnezeu e doar spaţiu şi timp”.

Bineînţeles că explicaţia mea a scandalizat câteva persoane, care „mă apreciau”. La fel şi cu nemurirea.

N-aş vrea să se înţeleagă însă că nu-i respect pe toţi credincioşii, indiferent de religie. Îi invidiez chiar. Pentru simplul fapt că pot crede. Sunt mult mai puternici decât mine, recunosc.

Mă întorc de la cimitir relaxat. Mănânc cu poftă, de parcă  m-aş fi întors de la pădure, de la cules de ciuperci sau de fragi şi dorm neîntors, până dimineaţă.

…Când eram la vârsta adolescenţei, abia desprins din copilărie, credeam că oamenii sunt nemuritori.

Că toată cultura lumii e făcută (nu ştiu din ce motiv) pentru a-i obişnui pe oameni cu ideea de moarte.

Eram revoltat de episodul cu Adam şi Eva, de moartea lui Roland şi a lui Siegfried, a lui Hercule. Îmi plăceau basmele, tocmai pentru că Făt-frumos nu murea niciodată. Îmi plăcea mai ales finalul acesta: „Şi or mai fi trăind fericiţi şi astăzi, dacă n-or fi murit.”

Când am citit pentru prima oară Mioriţa, eram convins că ciobănaşul nu avea niciun gând de moarte.

Dimpotrivă, testamentul lui era un fel de liniştire a mioarei, o punea la treabă. El avea alte gânduri, mai serioase.

Oamenii mor, pentru că acceptă moartea. Sau ideea de moarte. Dacă n-ar accepta-o, ar fi, într-adevăr, nemuritori.

Sigur, gândurile acestea le consider acum cam neclare, năclăite, dar aveau şi un merit: erau curajoase.

…De fapt, am murit de atâtea ori, încât mă întreb dacă voi muri vreodată.

Îmi povesteşte maică-mea că eu sunt „produsul penicilinei”. Avea o infecţie cronică, permanentă, care nu îi permitea să rămână însărcinată. S-a tratat cu penicilină.

Am fost deci primul ei copil, în absolut. Şi ultimul. Şi-ar fi dorit o fată. N-a fost să fie. Mai mult chiar, tata a câştigat un pariu, stupid ca orice pariu, pe o cadă de bere, cu câţiva colegi de serviciu. Aceştia susţineau că e vorba de gemeni. Maică-mea semăna, în luna a noua, cu o pară uriaşă.

La naştere eram dublu, ca dimensiuni, ca greutate, în comparaţie cu ceilalţi. Nici nu mi s-a mai pus plăcuţa de identificare. Nu puteam fi confundat. Mi se punea „Căpitanul”.

Prima dată eram să mor prin sufocare. Maică-mea lucra la telefoane, la centrala gării. Scotea şi introducea fişe lungi şi negre, strălucitoare la capăt, de alamă, din şi în  găurile, multe, sute, ale unui panou frumos lustruit (din lemn maroniu sau din ebonită), din faţa sa.

Nu avea ce face, trebuia să mă ia cu ea. Nu avea cu cine să mă lase şi, în plus, trebuia să mă şi alăpteze.

Odată, tocmai mă alăpta, când i s-a cerut legătura.

Persoana de la capătul firului, un bărbat nervos, un impiegat de mişcare probabil, bădăran şi grăbit, cerea urgent o legătură pe care n-o mai primea, nu se ştie din ce motive.

Maică-mea s-a zăpăcit, s-a aplecat prea tare spre capătul panoului, eu am scăpat sfârcul sânului şi am început atunci să urlu.

Normal, mi se lua un drept, un drept care era numai al meu şi protestam zgomotos, în felul meu.

Bărbatul a început să înjure, că „cine angajează toate târfele, care mai fac şi copii şi pe care îi aduc apoi şi la centrală şi el nu are din cauza asta legătura, că o să reclame, ca s-o dea afară”.

Maică-mea s-a speriat, m-a strâns puternic la piept, să nu mai ţip, să nu mai fiu auzit ţipând şi a încercat să-i obţină legătura.

Când toate s-au liniştit, eu eram vânăt, aproape mort. De furie, din lipsa oxigenului. Mi-am revenit cu greu. Oricum, am văzut, în acele clipe de spaimă supremă, sânul stâng al mamei, enorm cât un munte, cu sfârcul ca o revărsare de lavă, perfect despicat, o incizie fină, mai fină decât cea a unui bisturiu, din care ţâşnea, în loc de foc, lapte. Alb şi dulce.

A fost prima mea imagine din această lume. Am povestit întâmplarea şi altora.

Mulţi nu m-au crezut, „e practic imposibil ca, la acea vârstă, să poţi reţine ceva, retina e, la acea vârstă, repet, ca o oglindă, înregistrează tot, dar nu reţine nimic, imaginile se reţin, se formează şi se memorează mult mai târziu”; unii medici m-au crezut: „se poate, pentru că ai avut un şoc foarte puternic, ai fost în proximitatea, în intimitatea, în apropierea morţii şi atunci e posibil ca memoria, forţată de împrejurarea dramatică prin care ai trecut, brutală, să fi funcţionat. E ca şi cum ai încerca să zgârii, cu un cui, o bucată de sticlă. În mod normal nu reuşeşti. Dacă apeşi foarte puternic însă, urma rămâne, în urma cuiului, albă, ca o arătură.”

…La  şapte  ani, am  trăit  o  întâmplare cu destule tâlcuri, care  m-a marcat, de asemenea, puternic. Tata mă trimisese după un kilogram de zahăr la o băcănie aflată jos, la capătul străzii. (Strada era în pantă).

Nu era prea departe, să fi fost vreo patru sute de metri, dar eu m-am luat cu joaca, apoi a trebuit să evit o zonă periculoasă, mă certasem până la bătaie cu o zi în urmă cu fraţii Sanetti şi ar fi fost bine să evit acum o înfruntare directă, aşa că a trebuit să fac un scurt ocol.

Am uitat după ce mă trimisese tata, ştiam că e ceva în legătură cu mâncarea, că se găseşte într-un pachet, că îmi dăduse şi zece lei.

Aşa că am cumpărat câteva pachete de câte un kilogram de sare, pe care le tăbârceam cum puteam, aproape târând după mine, o sacoşă de pânză.

Între timp, cerul, care era întunecat şi la plecare, se făcuse acum negru-vânăt, iar fulgerele despicau luminos (şi cu bubuituri groaznice, de parcă ar fi fost o revoltă în iad şi dracii băteau furioşi în butoaie uriaşe, goale, de tablă) văzduhul.

În scurt timp, totul s-a dezlănţuit: zburau, într-o neorânduială savant orchestrată (într-o imensă spirală-pâlnie, dar cu fiecare obiect zbătându-se singur să scape) bucăţi de tablă desprinse din cine ştie ce improvizaţie, coteţ sau şopron, bucăţi de carton gudronat, ca nişte acvile negre, imense, aducând mai mult a pisici de mare, şipci rupte din garduri mai şubrede, ţigle, cutii, sticle, praf (devenind repede, din cauza rafalelor de ploaie, noroi).

Spectacolul era măreţ şi înfricoşător, îl priveam mut de spaimă şi de admiraţie: scena era luminată doar de fulgere, se întunecase complet, ar fi trebuit să fim în amurg, numai că furtuna întunecase totul; dar fulgera aşa de puternic şi de des, încât mi se părea că e mai mult zi decât noapte.

Oricum, timpul înnebunise, o luase razna. Şi spaţiul.

Nici nu mai ştiam pe unde să o iau, mă adăpostisem în dosul unui contrafort al unei case mai vechi, cu temelie de piatră şi priveam înainte, înainte şi în sus, pentru că strada pornea în pantă tocmai din locul unde eram eu şi se termina brusc, cu un deal, destul de golaş, aşa că puteam privi până hăt-departe, dar a venit întâi fulgerul şi apoi trăsnetul; în faţa mea,  la vreo douăzeci de metri, a explodat zidul de cărămidă – de la fereastră în jos – şi apoi s-a acoperit într-un fum negru, iar stâlpul de curent electric, de înaltă tensiune, s-a transformat într-o lumânare ciudată, devenind luminos asemeni unei lămpi de neon, de sus şi până la intrarea sa în pământ. Mă gândeam totuşi la o lumânare pentru că apoi vârful său s-a aprins şi a început să ardă, ca o lumânare uriaşă.

Stâlpul era în formă de T, pe braţul vertical erau înşurubate siguranţele de porţelan, peste care treceau apoi firele groase de aluminiu, funii de metal argintiu, iar totul era ancorat într-un V metalic. Acest V se făcuse, la trăsnet, galben precum jarul proaspăt, apoi stacojiu şi abia atunci am înţeles ce forţă imensă se ascundea într-un fulger.

M-am refugiat în casa cu contraforţi, am intrat pe poarta înaltă, tipic ardelenească, am coborât câteva trepte, am făcut-o la dreapta şi m-am găsit în faţa unei uşi cu un geam mare, prin care am devenit spectatorul unui spectacol rar, cu doi bătrâni frumoşi, stând liniştiţi la o masă, în faţa unei lumânări (de data asta era o lumânare!) şi povestindu-şi ceva.

De fapt, povestea doar bărbatul, era cu plete albe şi lungi, aşa cum mi-l imaginasem pe Dumnezeu şi ea, Dumnezeea, îl asculta zâmbind complice, de parcă, ceea ce îi povestea El, Ea ştia de multă vreme, o amintire consumată împreună, o declaraţie de dragoste întârziată,  o remarcă. Oricum, nu le păsa deloc, absolut deloc, de dezastrul de afară, ca şi cum uşa, destul de subţire de altfel, ca să nu mai vorbim de geam, i-ar fi apărat de toate relele pământului. E drept că uşa era în dosul casei, iar casa era înconjurată de ziduri, ca o mică cetate.

Am bătut întâi încet, nu m-au auzit, apoi mai tare, m-a văzut întâi ea, a încercat un abur de spaimă, refugiat în ochi şi i-a spus ceva soţului.

El s-a ridicat sprinten de pe scaun, neobişnuit de agil, de sportiv, a dechis cu grijă uşa şi mi-a spus „intră, tinere”, chiar aşa „intră, tinere”, dar, curios, cu căldură şi respect, nu cu ironia specifică adulţilor.

Am dat „bună seara”, apoi m-a pufnit râsul, adică ce „bună seara” când afară era sfârşitul lumii, am dat să mai spun ceva, apoi mi-am dat seama că nu mai aveam cuvinte, se epuizaseră, mi le mâncaseră emoţiile, aşa că am rostit cu greu: „stâlpul… lumânarea… fulgerul… trăsnetul… V-ul …”.

M-au ascultat cu răbdare, au schimbat câteva vorbe domoale între ei,  într-o limbă străină, n-am putut să-mi dau seama ce limbă vorbeau, poate armeana, iar apoi el m-a întrebat: „Unde stai?”

I-am răspuns că stau pe această stradă, mai sus, la vreo două sute de metri, dar că m-a prins furtuna şi atunci m-am hotărât să intru la ei în curte şi în casă.

„Eşti un tânăr înţelept” – a mai spus bătrânul, înclinând aprobator, din cap, de câteva ori.

M-au întrebat dacă vreau să mănânc cu ei şi, refuzându-i, m-au tratat totuşi cu o dulceaţă de trandafiri şi cu un pahar cu apă rece ca gheaţa.

Acum îmi trecuse prima spaimă şi se cuibărise în mine o a doua: „Ce va zice tata, plecasem de aproape două ore, afară era cum era şi, în plus, mă aştepta cu zahărul (abia acum am fost fulgerat : mi-am adus aminte că mă trimisese după zahăr, nu după sare, înainte de a pleca la serviciu, tata bea întotdeauna o ceaşcă de ceai, cum de putusem uita acest lucru, în plus îmi lăsasem afară şi sacoşa cu cele zece kilograme de sare, aşa că…”

Bătrânul a mai schimbat câteva vorbe cu soţia sa în aceeaşi limbă, uşor aspră, cu multe a-uri şi haş-uri,  o limbă pe care o credeam pe atunci foarte veche, nu ştiu de ce, poate şi pentru că o vorbeau nişte bătrâni. Şi acum cred că era vorbă de o limbă străveche, dar din alte motive.

Mi-au dat şi mie un fulgarin impermeabil; bătrânul se îmbrăcase într-unul verde, cu reflexe fosforescente; şi-a sărutat pe obraz, delicat, soţia şi am plecat după ce, iarăşi râzând, de emoţie, un râs nervos,  i-am spus din nou bătrânicii „bună seara”.

Am mers în tăcere: furtuna se potolise, dar, ciudat, îmi lipsea aerul, părea că fusese absorbit de pâlnia aceea uriaşă care semăna cu un titirez şi care luase tot ce putuse lua şi plecase mai departe.

Se lăsase acum noaptea şi, pentru prima oară în viaţă, am văzut licurici.

I-am arătat bătrânului stâlpul (sau lumânarea): „aici s-a aprins”; el a dat din nou din cap, dar nu a spus nici de astă dată nimic. Sacoşa mi-o ducea el, era prea grea pentru mine.

I-am arătat unde stau.

Mi-a spus, neobişnuit de aspru:

„Rămâi puţin aici.”

A intrat singur în bucătărie, unde tata stătea singur la masă, cu ceaşca de ceai, albastră, în faţă.

Bătrânul nu a stat prea mult de vorbă cu tata.

Când a ieşit mi-a spus, acum nefiresc de blând:

„Şi acum intră”.

Am intrat cu sfială. Tata m-a privit în faţă, curios, aşa cum priveşti un gândac pe care nu l-ai mai văzut, nici nu ştii că există, apoi îl observi şi te întrebi de unde a apărut şi dacă e dăunător sau nu.

Avea ochii roşii, roşi de conjunctivită, de griji sau de depărtări.

A băut în linişte ceaiul fără zahăr, nu m-a întrebat de ce luasem sare în loc de zahăr şi de ce atâta, pe unde umblasem, de ce întârziasem.

Nici eu nu l-am întrebat ce-i spusese omul acela, dacă îl certase pentru că mă trimisese pe ploaie (bătrânul nu avea de unde să ştie că tata mă trimisese pe lumină şi că, de fapt, eu  întârziasem) sau pentru faptul că mă pusese să car o greutate prea mare pentru puterile mele (nu avea de unde să ştie că eu greşisem, cumpărasem sare de toţi banii) sau pentru că nu plecase în întâmpinarea mea.

Aşa că am început să plâng, bleg şi inutil, fals, nu-mi venea să plâng, dar nu ştiam cum să ies din situaţie şi tata s-a hotărât să-mi spună, atunci, a împăcare:

„Hai, vino lângă sobă, usucă-te. Şi vino pe urmă să mănânci şi tu ceva.“

Nu-mi venea nici să mănânc, dar m-am făcut că mănânc cu poftă.

 Lucian Strochi