Şi atunci, la şapte ani, ca într-o iniţiere prin spaimă, am învăţat că minciuna poate fi, uneori, mai puternică decât adevărul, că poţi păcăli, chiar copil fiind, pe oricine, cu o voce slabă, tremurată şi câteva lacrimi.

M-am vindecat în acea noapte de inocenţă. M-am hotărât tot atunci, în noaptea ce pulsa liniştită, odată cu răsuflarea mea, apropiindu-mi şi depărtându-mi lumini, că mă voi face actor. Sau om politic.

…Două locuri mă atrăgeau, în afara străzii mele în pantă care ocolea şi traversa dealul şi a cimitirului aflat la baza acestuia: teatrul de păpuşi şi gara.

Teatrul de păpuşi, numit, nu ştiam de ce, Vasilache, era o clădire sobră, cu temelie de piatră, o prelungire a zidului pieţei celei mari, o clădire care atunci mi se părea imensă, cât o hală a unei uzine uriaşe şi care acum, după patruzeci de ani, mi se pare mai degrabă modestă.

Ca să ajungi la teatru, trebuia să treci peste un pod minuscul, nu mai lung de trei metri şi lat de unul: mai mult un pod din poveşti, l-ai fi vrut de zahăr şi de turtă dulce, să rupi din el, ori de câte ori treci, câte o bucată. Podul era de piatră şi nu i se potrivea deloc cântecul din copilărie: podul de piatră s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat / vom face altul de râu în jos / altul mai trainic şi mai frumos. E adevărat, podul era de piatră, numai că nu era un pod adevărat, ci doar un podeţ, râul nu era râu, ci doar un pârâiaş, care niciodată nu a avut apă care să-ţi treacă de genunchi, nici primăvara, când se topeau în munţi zăpezi, nici la ploi torenţiale, e drept foarte rare pe aici. Şi totuşi, traversând perpendicular oraşul, pârâul avea nu mai puţin de trei poduri, toate de piatră, dintre care unul, cel mai mare din oraş, traversat de o şosea asfaltată. La nici cincizeci de metri era calea ferată şi bariera; drumul paralel cu pârâul era ciudat,  se termina brusc, în calea ferată; dincolo de ea, era o râpă abruptă şi abia mai departe, mult mai departe, începea un alt drum, cenuşiu, pietruit, care, pe ploaie, strălucea straniu, părea un balaur uriaş, cu solzi de oţel strălucind stins, aşa cum străluceşte plumbul după tăietură. Drumul ducea la gară, ocolind-o, ajungând în spatele ei. Ca să ajungi la gară, trebuia să vii din centru, să treci pasarela, apoi să o iei, răsucindu-te pe un picior, pe dreptul, spre dreapta, într-o buclă ca o agrafă de păr, aşa încât te întorceai câţiva metri paralel cu drumul pe care veniseşi: numai că acel drum urca pe trepte spre cer, deasupra şinelor de cale ferată, printre nori şi fum. Ori de câte ori trebuia să plecăm cu trenul o făceam atât de devreme, încât noaptea nu năpârlea în dimineaţă: luminile gării, învinse, slabe, galbene, mai mult te înspăimântau, decât te apărau. Te agăţai de mâna unui adult şi el credea că faci asta pentru că urma despărţirea şi atunci, el, adultul, era inundat de o ciudată căldură în mână şi lumină în ochi: se apleca spre tine, spunându-ţi câteva vorbe tandre, liniştitoare, crezând că pe tine te-a atins dorul sau dragostea şi nu frica.

Pe urmă, pe peron, îţi mai reveneai din spaimă: era multă lume, uneori dădeai şi de cunoscuţi, vedeai şi copii, la fel de speriaţi ca şi tine, care nu ştiau unde merg, ca şi cum, la capătul drumului, s-ar fi aflat în primejdie de moarte. Copiii aveau cu toţii ochii mari, privind ţintă spre tine; când, totuşi, se hotărau să privească în altă parte, întorceau capul cu totul, din gât. Nu-şi roteau adică ochii, ci întreg capul, ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine de unde vine primejdia care îi ameninţa. Părinţii, rudele, adulţii aveau alte probleme: cu biletele, cât costă, cu linia, pe ce linie vine trenul, cu staţionarea, cât stă trenul aici, cu bagajele, adesea baloturi imense, de parcă ar fi cărat fân sau bumbac, cu apa, căutând să umple de la cişmeaua gării întotdeauna o sticlă de un litru, ca să ai pe drum, cu mâncarea, dar asta în cazuri mai rare, când trebuia să aştepte mai mult de o oră şi mâncau de plictiseală, să mai treacă timpul. Doar dacă era foarte mici, de ţâţă, înfăşaţi, copii se bucurau de atenţie. Mamele îi ţineau la piept, dar nu ezitau, la venirea trenului, să se îmbulzească, să prindă un loc, deşi trenul venea aproape gol şi, de obicei, era loc pentru toată lumea.

Dar oamenii se răzbunau parcă pe timpul pe care îl pierduseră până atunci, pe aşteptare, se îmbulzeau la intrarea în vagon, nu-i lăsau pe cei aflaţi în tren să coboare, începeau ţipete, mai rar înjurături, se crea o îmbulzeală care punea în pericol graficul şi traficul, interveneau atunci, paşnic, ceferiştii, nu vă grăbiţi, trenul nu pleacă fără voi, oamenii se linişteau ca prin farmec, deveneau răbdători, chiar politicoşi, aveau acum o certitudine, trenul nu pleca fără ei, impiegatul nu avea să dea semnalul de plecare până când nu se vor urca cu toţii, începea un soi de ordine ca la un cataclism, în care trebuie să existe o ordine în salvare, mai întâi femeile cu copii mici, apoi femeile cu copii mai mărişori, apoi femeile singure,  – acestea erau întotdeauna ajutate -, apoi bătrânii, indiferent de sex, apoi ceilalţi călători, în ordinea descrescătoare a vârstei. Urcau bineînţeles toţi, chiar acceleratul stătea aici cinci minute, iar în cinci minute poţi uşor goli şi reumple un tren. Se rezolva şi problema bagajelor, rar, foarte rar la vagonul de bagaje, mult mai des pe culoare, dar omul vorbea dinainte cu conductorul, se înţelegea cu el, ceilalţi călători erau şi ei înţelegători, călcau cu grijă peste baloturi şi saci. În afară de legume: cartofi, vinete, mai rar verze, n-am ştiut niciodată ce cărau acei oameni; cred că şi lână, pentru că, uneori, bagajele păreau extrem de uşoare pentru volumul lor.

Ajungeam de multe ori la gară, îmi plăcea să-i văd pe oameni plecând sau venind. Dar cel mai mult îmi plăcea să privesc gara de pe pasarelă. Şi asta din mai multe motive. În primul rând mă credeam o pasăre care trece în zbor, peste oameni şi trenuri, peste şinele strălucind în soare. Eram deasupra tuturor, mi se umfla pieptul de mândrie şi de încântare. În stânga era gara cu oamenii, ridicol de mici, muncindu-se cu bagajele adesea mai mari decât ei, nişte gândăcei aproape simpatici, negri, din cauza distanţei aproape toţi păreau îmbrăcaţi în negru, tăcuţi, tot din cauza distanţei, chiar dacă ţipau, nu i-ai fi auzit. Erau trase pe linii, gata de plecare, mereu gata de plecare, personalele cu vagoane albastre; trenurile de marfă, aproape întotdeauna goale, erau trase pe linii mai îndepărtate, pe liniile de manevră.

În al doilea rând, de aici se vedeau cel mai bine locomotivele cu abur, ar trebui să fie numite cu fum, pentru că arareori se zărea printre roţi un firicel subţire şi alb de abur, pe când fumul scos pe coş era atât de impresionant, încât orice copil, care ar fi desenat un tren, ar fi început cu fumul.

Impresionant pentru locomotivă era coşul, cilindric, uriaş, îl vedeam atât de aproape,  încât îi vedeam şi grătarul. Un fum gros, vânăt spre negru, gâlgâia mereu din coş.

Ar fi semănat cu apa dintr-o conductă, numai că apa era albă, iar fumul negru, apa cădea în jos, iar fumul se ridica până la noi.

Miroseam a smoală, a cărbune ars, a creangă uscată arsă primăvara: ne plăcea mirosul ăsta şi îl rugam pe mecanic, nene, dă drumul la fum, că noi stăm pe pasarelă, mecanicul se răsucea spre noi caraghios, mirat că cineva de sus îl strigă şi el întâi nu vroia, măi, dracilor, o să vină pe la mine mamele voastre să-mi ceară socoteală,  că ce v-am făcut, că aveţi pe voi haine curate şi or să se umple de fum, or să se murdărească de fum şi or să miroasă a fum, dar noi stăruiam, nu, nene, că n-o să spunem la nimeni, dar ne place fumul, aşa că omul, şi el tată, cu copii cam de vârsta noastră, îşi posta locomotiva cu coşul exact sub pod şi slobozea nu ştiu cum, un fum gros, în vălătuci, pfum – pfum – pfum, ca şi cum locomotiva ar fi vrut să-şi ia, dintr-o dată, din pântecul de jar, mai multă putere şi viteză; ne credeam pentru câteva clipe în nori sau în iad, iadul şi raiul erau, pentru noi, atunci, totuna, ne bucuram, pufăiam mulţumiţi, cu ochii înroşiţi de mulţumire şi de fum, miroseam acum a tren şi a gară şi adesea coboram din nou la peron.

Veneau trenurile de linia întâi, personalele adică, cu alţi călători, mulţi navetişti; se amestecau vânători şi pădurari, în haine verzi, cu nasturi din corn de cerb, cu pălării verzi, obligatoriu cu o pană de păun, cu un colţ de mistreţ, cu o gheară de cocoş de munte, o lăbuţă de iepure sau o bucată dintr-o coadă de jder sau de veveriţă; pescari cu undiţe ascunse în teci de pânză cenuşie sau tot verde, cu raniţe uriaşe, de parcă ar fi vrut să prindă tot peştele de pe râu; cosaşi veniţi de mai departe, schimbaseră deja două sau trei trenuri, cu lama coaselor învelită cu grijă în hârtie de pergament, unsuroasă; ţărănci cu pieptul mare, cu sâni uriaşi,  în care soţii şi pruncii lor îşi găsiseră întotdeauna o fericire simplă, dar profundă, adormitoare; ceferişti obosiţi, acari, frânari, conductori, uneori cu uniformele murdare de ulei, alteori noi, cu trese albe pe fond roşu; ţapinari, cu ţapinele lor curioase, terminate cu o singură gheară, uriaşă, de oţel lustruit; vara, culegători de ciuperci cu coşuri ca femeile, coşuri mirosind a umed, a pădure după ploaie; culegători de zmeură, de fragi sau de mure; mirosul fructelor de pădure tăia, pentru clipe bune, mirosul de usturoi, de sudoare de ţap tânăr, iute şi inconfundabil; ţigani gălăgioşi, cu ceaune de aluminiu, sau mai rar, de aramă, cu tigăi de tablă, cositorite grosolan, cu ţigănci cu fuste multicolore, bogate, roşii şi galbene şi uneori cu părul împletit în bani de argint sau chiar de aur, cu chipul lui Mihai I, Carol I, dar şi al lui Franz Josef; cu arădence albe, grase şi melancolice, cu vorbă leneşă şi cântată, le spuneam arădence, deşi Aradul era foarte departe, mai aproape erau Sibiul, dar sibienii şi sibiencele veneau cu telemeaua, nu cu roşiile sau vinetele, întotdeauna de cea mai bună calitate; olteni cu praz şi cu usturoi, cu slănină subţire, trasă la horn şi la vânt; veneau, mai rar e drept şi sârboaice cu peşte de Dunăre sau de baltă, cu pliculeţe de budincă şi, câţiva ani mai târziu, cu vegheta, un fel de praf bun la toate, dar şi pe ascuns, cu aur, aur roşcat, sârbesc, aur bun, când era aur; mai veneau şi unguri cu paprika, cu boia iute sau dulce, bună să dea culoare şi gust la orice mâncare, cu buturi întregi de porc, afumate măiestru, cu nuanţe de aur negru sau brun; mineri cu lămpaşe sau cu lanterne montate direct pe casca de tablă, cu feţe pământii sau prea albe, de parcă adâncul le-ar fi smuls, nu doar vigoarea, ci şi culoarea, totdeauna obosiţi; muncitori de la uzina mecanică, singurii care jucau şaizeci şi şase cu cărţi ungureşti; soldaţi slabi, obosiţi, mereu atenţi să nu deranjeze pe cineva, cu bocanci lustruiţi, cu feţe nesigure, cu mustaţa tunsă regulamentar până la colţul gurii, cu părul scurt, de cel mult un centimetru, cu boneta pusă la centură, răspunzând fără chef întrebărilor ceilalţi, unde eşti, la ce unitate, cât mai ai, dar nu-l cunoşti pe cutare, urma numele, că mi-i nepot şi poate… Mai erau şi călători ocazionali, aflaţi în delegaţii, în circuit sau care aveau, pur şi simplu, o treabă de rezolvat în Capitală şi luaseră trenul ăsta, pentru ca să-l  schimbe apoi cu un altul,   într-un nod de cale ferată aflat, undeva, mai la câmpie. Aceştia îi intimidau fără voia lor pe ceilalţi, nu pentru multă vreme, desigur, până când călătorul cel nou se integra în lumea celorlalţi, ascultând sau povestind ceva, făcând conversaţie, să mai treacă timpul, sau, dimpotrivă, până când vreun navetist nu începea să-l descoase.

Noi intram în vagoane să vedem oamenii, nu cerşeam, nu strigam, nu ofeream şi nu primeam nimic. Trenul stătea destul în gară, uneori şi douăzeci de minute, aşa că aveam timp să traversăm întreg trenul. Coboram apoi pe partea gării şi ne întorceam acasă. Niciodată nu am văzut vreo încăierare, sânge, vânătăi, nu am auzit blesteme sau ţipete înfricoşate. Doar zarva firească, cea de la sosirea trenului. Trenul era o lume, dar, din păcate, pleca fără noi, lăsându-ne pustii şi stingheri, aproape inutili.

Calea ferată mi-a pus primele probleme metafizice: mergeam uneori kilometri de-a lungul ei sau printre şine, păşind, sărind din traversă în traversă şi nu înţelegeam de ce ochii mei văd că, undeva în depărtare, şinele, altfel paralele,  se întâlnesc. Nu se întâlneau niciodată, nu păreau să se sfârşească vreodată şi, când am ajuns pentru prima dată în Capitală, am fost foarte mulţumit pentru că am văzut că, în gară, şinele se terminaseră, se întorceau în sus şi se terminau în nişte tampoane, precum cele de la vagoane. Numai că tampoanele astea erau vopsite cu roşu şi înconjurate de un cerc alb, aşa că arătau ca două ţinte. Iar pentru mine chiar erau nişte ţinte.

Al doilea lucru pe care nu-l înţelegeam era cum de reuşea un tren să treacă de pe o linie pe alta. Aş fi vrut ca osia să fie, nu ştiu cum,  mobilă, adică să se dilate sau să se contracte la nesfârşit. Am urmărit de multe ori cum trece trenul pe la macaz, dar n-am înţeles niciodată cum de reuşea să treacă exact pe acolo pe unde trebuia, mai ales că roata avea o margine care ar fi trebuit să împiedice acest lucru.

Am înţeles totuşi, de pe atunci, câteva lucruri: că nu poţi avea încredere nici în proprii tăi ochi, că şi ei te pot înşela, că iluzia poate fi mai puternică decât realitatea, că trebuie să poţi, dacă eşti puternic, să oferi celorlalţi iluzii, că, dacă nu pot crea realităţi, voi putea crea cândva iluzii.

…Muntele nu m-a speriat niciodată. Nu mă obosea, era prietenos, întotdeauna altfel, întotdeauna altul. Când nu erau stânci, erau copaci. Când nu erau nici stânci, nici copaci, trebuia să fie un izvor, iarbă multă şi deasă şi chiar flori. De la păpădie până la scaunul-popii, de la cimbru sălbatic până la toporaşi, de la margarete la clopoţei. Mai erau şi cireşii sălbatici, merii, uneori prunii. Dar şi salcâmi, sălcii, arini, fagi, molizi, pini. Pădurea era fiica muntelui. O fiică bogată, virgină, având însă grijă de copiii altora. Adică de puii fiarelor şi de noi. Mi-aş fi dorit să stau cât mai mult în pădure. Fragii, zmeura, murele, ciupercile de tot felul, de la hribi la pâinişoare, de la creasta cocoşului la păstrăv, de la iuţei la gălbiori, de la râşcovi la chitărci, de la urechiuşe la ghebe, toate aceste minunăţii ajungeau în gurile noastre flămânde. Fructele direct, ciupercile după o atentă şi critică privire a mamelor. Nu s-a întâmplat niciodată nimic, nu s-a otrăvit nimeni, dar, de fiecare dată, ciupercile erau selecţionate cu grijă. Mai erau şi mugurii de brad şi afinele şi măceşele şi sucul de mesteacăn, ceaiul – cum i se spunea. Pădurea era generoasă, muntele prieten.

Cabane erau peste tot, la vreo oră de mers, ori încotro ai fi luat-o. Noi mergeam la Şoimu, pentru că era mai uşor. Plecai de la fabrică de cherestea cu o mocăniţă, pe o cale ferată îngustă, cu două vagoane de călători închise, cu două vagoane de marfă şi cu două drezine. La primul popas rămâneau vagoanele de călători. Peste vreo trei kilometri rămâneau şi vagoanele de marfă. Peste încă cinci kilometri, aproape de cabană, rămâneau şi drezinele. Mocăniţa pufnea veselă, scăpase de greutăţi şi de griji şi se cobora spre fabrică, luând, la întoarcere, vagoanele. Drezinele rămâneau la cabană, până luni dimineaţa.

Totul s-a petrecut pe 2 mai, când grupul de rude şi de prieteni se întorcea de la Şoimu. Petrecuseră zdravăn, trei zile în şir şi acum se întorceau cu drezina. Drezina era o platformă cu câteva bârne, având în faţă un volan, de fapt un şurub fără sfârşit pe post de frână. De la cabană până la fabrică coborai mereu, aşa că aveai nevoie şi de frâne suplimentare,  bucăţi de lemn pe care le puneai între roţi şi platformă.

Vremea fusese frumoasă, ţuica limpede şi tare, vinul ca sângele voinicului, mâncarea ca de Paşti. Toţi erau veseli, gălăgioşi, grăbiţi. Drezina cobora în viteză, femeile ţipau de spaimă şi de încântare, în faţă conducea (mai bine-zis: frâna) Ionel, un frate mai mic al mamei, contabil-şef pe la un Ocol silvic. El aranjase toată ieşirea, era proaspăt însurat, Puica îl ţinea strâns de mijloc, pe la spate, privind ţintă înainte. Pe drezină mai erau rude de-ale noastre: încă un frate cu soţia şi o rudă mai îndepărtată, apoi oameni de la cabană, doar cunoştinţe, un bătrân cu nepotul său, un croitor cu prietena, în total cincisprezece persoane. Drezina era pentru maximum douăsprezece persoane, dar cum să laşi nişte oameni în creierii munţilor încă o zi; aşa că s-au urcat toţi cincisprezece.

Ce s-a întâmplat exact, nu se ştie. Se pare că frâna principală a cedat, s-a tocit lagărul în care se înfileta şurubul, aşa că frâna  n-a mai prins, iar lemnele, de fapt nişte scânduri ceva mai groase, s-au tocit, s-au rupt, aşa încât au rămas aproape fără frâne.

Nimeni n-a avut curajul să sară atunci când drezina nu avea viteză maximă şi, în apropierea unui podeţ, drezina a sărit de pe şine şi a plonjat într-un pârâu. Ionel a murit pe loc, intrând în plin cu ţeasta într-o bornă kilometrică de fier, de fapt o şină înfiptă în pământ. Cele două cumnate au murit înecate, cu drezina peste ele. Au mai murit două persoane, dintre care una sfâşiată într-un copac. Restul au scăpat. Sile, singurul cumnat scăpat, a aterizat într-o mică dună de nisip şi s-a ales doar cu câteva zgârieturi, care i-au trecut în mai puţin de o săptămână.

Copiii nu au sentimentul morţii. Cel mult pot fi impresionaţi de emoţia celorlalţi, a adulţilor. Ai mei nu plecaseră cu ceilalţi. Numai noi am rămas acasă. Părinţii s-au certat zdravăn. Îi auzeam de dincolo. Problema era cea a banilor; tata spunea ceva de genul: nu înţelegi că nu mai avem de unde, nu ne putem face de râs, Ionel are, că el e contabil-şef şi Sile are, că lucrează în alimentaţie şi eu mai am o săptămână până la chenzină şi mama îi replica tăios: păi, sigur, când e vorba de rudele mele, în fond ce mare lucru, câteva conserve, vreo două pâini, că nu trebuie să luăm cu noi toată cămara; tata rămăsese ferm pe poziţie; acum mama îi dădea dreptate, îl privea dintr-o parte, ruşinată şi înlăcrimată. Se spunea că Virghiş, croitorul, înnebunise, scosese un metru de croitorie din buzunar şi luase măsura tuturor morţilor, ba chiar şi a viilor ce zăceau fără cunoştinţă în iarbă pe plaja îngustă a pârăului, peste tot. Când a fost întrebat de ce face asta, a răspuns simplu: şi morţii trebuie îmbrăcaţi, eu sunt croitor, nu-mi fac decât meseria, ce aveţi cu mine, sunt cel mai bun croitor din oraş, la mine vin şi morţii şi vii; l-au luat cu forţa, ba chiar rudele morţilor au vrut să-l şi bată.

Copiii nu au sentimentul morţii. Cred că nici adulţii, până la o anumită vârstă. Apoi te obişnuieşti cu toate. Pentru Ionel şi pentru cumnate veniseră bocitoarele. Nu se ştie prea bine cine le chemase, erau bătrâne, cu ochii roşii, arşi de atâtea lacrimi. Erau trei la număr, plângeau şi cântau pe rând: când termina una, începea alta şi tot aşa, fără odihnă; casa era plină de bocete, de cântece de jale, de lume venită cu flori, flori de câmp, dar şi flori de grădină, albastre şi galbene, albe şi roşii. Eram impresionat nu atât de morţi, eram copil, dar acele bătrâne care plângeau morţii altora m-au impresionat şi pe mine până la lacrimi.

Nu plângeam, dar simţeam că nu mai aveam aer în plămâni, simţeam o durere surdă  în coşul pieptului, mi s-a făcut rău, mirosea a fum de lumânări arse, a tămâie, a mâncare, ce să-i faci, nu erau decât două camere, într-una erau morţii, în cealaltă se gătea pentru cei care veniseră la înmormântare, unii de la sute de kilometri; am ieşit afară, am tras cu putere aer în piept de câteva ori şi mi-am revenit.

Lucian Strochi