Toate acestea mi le povestea „Magicianul”. Magicianul ajunsese întâmplător în cartierul nostru, venise în locul unei surori, cu care făcuse un schimb de locuinţă. Fusese rugbyst de valoare internaţională, jucase prin anii ’30 în naţionala României, terminase Academia Comercială, era o „enciclopedie vie” – cum îi spunea tata (unul din puţinii oameni care îl respectau), dar devenise alcoolic, avusese şi un atac cerebral, care îl făcea să se exprime mai greu, era singur şi neputincios, iar vecinele îl ajutau cu un borş sau o ciorbă; era mândru, nu vroia de pomană, aducea el tot ce trebuia, inclusiv carne, apoi venea peste câteva ore la o vecină cu un sufertaş verde, „cu trei etaje”, îşi turna în tăcere ciorba, mulţumea stângaci şi revenea peste vreo două săptămâni, atunci când vecinei respective îi venea din nou „rândul”. Îi ajuta pe toţi, altfel decât Dobre: cu cereri, cu întâmpinări, cu calcule mai mult sau mai puţin complicate, cu schiţe pentru un coteţ sau chiar pentru o casă, cu tot ce ţinea de „hîrtii”, de tribunale, de autorităţi, de poliţie.

Pe mine m-a îndrăgit nu ştiu de ce, poate pentru că îl ascultam cu atenţie, nu râdeam niciodată de bâlbâielile lui, îi mulţumeam la plecare pentru dialog şi, mai ales, nu refuzam niciodată să-i cumpăr ţigări.

Magicianul povestea lent, aproape inexpresiv, neinterpretând ceea ce spunea, ca şi cum ar fi vorbit prin somn. Dar ceea ce spunea, au constituit pentru mine amintiri şi cunoştinţe de preţ, el fiind, pentru mine, repet, o a doua bibliotecă. Am aflat despre catacombele din San Sebastian, despre Domul din Milano, despre Florenţa, despre Roma, despre Romeo şi Julieta, despre Paris, despre Rabelais, despre Dostoievski cu mult înaintea celor de vârsta mea.

Tata nu prea era de acord: „Toate la timpul lor”, dar Magicianul i-a replicat blând: „Dacă nu e de reţinut, nu poate reţine şi atunci nu e nicio pagubă.”

Tata i-a dat dreptate şi eu am aflat multe din şi despre viaţă, căci Magicianul vorbea despre toate cu egală implicare, neascunzându-mi nimic şi asta îl făcea cu adevărat fascinant.

Dimpotrivă, eu îi ascundeam destule lucruri, dintre care o taină era cu adevărat teribilă: faptul că ştiam să citesc şi el nu ştia că eu ştiu acest lucru.

De citit, am învăţat din întâmplare, singur, lucru cu adevărat rar, pe la patru ani. Locuiam pe o stradă paralelă cu strada Cimitirului, auzeam în fiecare zi muzica funebră, rareori se întâmpla să nu fie vreo înmormântare într-o zi, oraşul era mare, iar un al doilea cimitir nu exista încă, aşa că, pe la ora două, se auzea clar fanfara interpretând un marş funebru de Chopin.

Apoi băteau clopotele. În mai puţin de cinci minute, eram şi noi, copiii, acolo, trecând în goană prin curţile oamenilor, sărind, fără probleme, gardurile, păzindu-ne de cîinii care îşi trădau prezenţa tocmai prin lătrat, unii dintre copii pentru a primi de la rudele mortului ceva mărunţiş sau dulciuri, eu pentru a privi. Tata îmi interzisese să primesc ceva: „Ce, eşti cerşetor, n-ai ce mânca la casa mea ? …şi apoi nu e bine să mănânci înainte de masă; dacă vrei dulciuri, îmi spui şi îţi cumpăr eu…”

Totuşi mergeam cu ceilalţi, o înmormântare era oricând un spectacol ce nu trebuia pierdut, nu ne impresiona nici moartea, nici mortul, cei îmbrăcaţi în negru erau întotdeauna alţii, morţii erau întotdeauna alţii, doar preotul şi dascălul erau întotdeauna aceiaşi şi cel care ducea crucea şi, bineînţeles, fanfara.

Ştiam cum se numeşte fiecare mort, îl întrebam pe cel care ducea crucea, un „întârziat”, care nu ştia decât atât: numele morţilor şi tot ce era îl legătură cu ei şi să ţină isonul, din buze, muzicii. De la el aflam şi amănunte: câţi ani avea mortul sau moarta, dacă murise sau nu de o moarte violentă, dacă avea sau nu rude, dacă rudele se certaseră sau nu pentru moştenire, dacă mortul era bogat sau sărac, de ce religie era, dacă avea copii şi dacă aceştia veniseră la cimitir, ce notabilităţi veniseră la această înmormântare.

Primeam şi alte amănunte, unele picante, povestite precipitat, în şoaptă; Puiu era inepuizabil, cred că creierul său se specializase în asemenea amănunte, ştia istoria reală şi apocrifă a oraşului prin oameni şi atunci când murea cineva, nu făcea altceva decât să deschidă fişierul la numele şi prenumele respectiv şi la adresă, nu greşea niciodată, nu ştia să mintă, nu ierta şi nu condamna pe nimeni, ce spunea el era literă de Evanghelie, creierul lui Puiu cred că semăna perfect cu cel al cretinilor geniali, specializaţi în complicate calcule matematice, în logaritmi şi extrageri de rădăcină cubică. Eu aflam numele, mergeam apoi la groapă şi primeam confirmarea şi mă întorceam acasă triumfător, anunţând, exact în timpul mesei: „A mai murit şi…” (urma, după un moment de suspans, pe care îl prelungeam conştient, numele mortului).

Mirare sau indiferenţă, regret sau linişte, după cum mortul era sau nu cunoscut alor mei. De fiecare dată, remarca bunicii: „Săracul” sau „Săraca”. Uneori, fals concesiv, mai adăuga: „Ar mai fi putut trăi.”

Oricum, în mintea mea, ca pe un răboj, se încrustau numele. Şi asta m-a învăţat să citesc. Singur, cum am mai spus-o.

Ce şi cum s-a întâmplat?

Murise o femeie pe care o chema Maria Tănase. Ca pe cântăreaţa celebră. Care încă nu murise. Îi reţinusem numele. Apoi, trecând pe la mormântul ei, peste câteva luni, am observat, pe marmura neagră, scrijelituri în aur. Sau în bronz, dar pentru mine, pe atunci, tot ce strălucea galben, metalic, era aur.

Am reţinut exact forma scrijeliturilor. Apoi acasă, în faţa porţii, unde tata pusese vreo două căldări de nisip, nu ştiu de ce, poate ca să absoarbă apa când ploua, am scrijelit şi eu acele semne.

Un bărbat mai în vârstă a trecut pe lângă mine. A observat semnele:

„Cum, ştii să scrii?”

Am încuviinţat din cap. Pe fapt, habar nu aveam de litere, de cuvinte, de scris şi de citit.

Credeam că toate vin odată cu vârsta, aşa cum la băieţi creşte mustaţa sau barba, iar fetelor le cresc sânii.

Bărbatul a insistat:

„Ştii ce ai scris? Ştii că ai scris un nume ? Ştii al cui e numele?”

Am dat din nou din cap şi m-am gândit la moarta aceea frumoasă, cu părul negru, strâns în două cozi puternice, cu fruntea albă, cu ochi mari, trişti şi negri. Fusese vecină cu noi, mi-o aminteam perfect, îi ştiam perfect mormântul, poza, semnele,  aşa că am rostit, mai mult pentru mine:

„Cum să nu ştiu cum o cheamă? O cheamă Maria Tănase.“

Bărbatul a dat din cap a încuviinţare, a dat să mai spună ceva, a deschis chiar uşor gura, dar a renunţat, n-a mai scos niciun cuvânt, a plecat, întorcând totuşi de două ori capul, caraghios, aşa cum fac doar copiii şi câinii, când mai privesc în urmă, mergând cu toate astea înainte.

M-am aşezat pe treptele care duceau în pod şi în beci şi  m-am gândit mult la ce mi se întâmplase, nu cu mult timp înainte. Maria Tănase. Aşadar, asta însemnau scrijeliturile! Înseamnă că toate scrijeliturile pe care le vedeam pe celelalte morminte erau nume de oameni, nume de morţi. Maria Tănase. Am început, de încântare, să cânt. Apoi am observat că un semn se repeta de trei ori sau de patru ori. Mi-a trebuit o zi întreagă să înţeleg că a e a, t e t, R e R, N e N, S e S, E e E. Ce n-am înţeles era faptul că A semăna cu Ă (sau invers). Înţelesesem într-un fel literele, bineînţeles că numai pe cele mari, dar nu ştiam că ele alcătuiesc cuvinte. Observam că şirul de litere se întrerupe din când în când, dar credeam că era ca la vagoanele de marfă, unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai înalte şi mai pline, altele subţiri.

Mă mira dibăcia oamenilor mari, care ştiau să rupă şirul de litere şi să-l înţeleagă apoi, viteza cu care citeau şi faptul că înţelegeau tot, chiar dacă erau ingineri sau şoferi, mineri sau casnice, ceferişti sau preoţi. Vreo două luni am păstrat pentru mine teribilul secret. Simţeam în mine o putere ciudată, un soi de mândrie amestecată cu frică, dar o frică bună, care nu te paraliza, dimpotrivă, te făcea şi mai puternic, simţeam în mine o putere ciudată, egoistă, ca şi cum aş fi pătruns, fără ca cineva să o ştie, într-o cameră interzisă. Acum citeam uşor numele morţilor pe pe morminte. Am înţeles că erau scrieri diferite, că fiecare literă e şi mare şi mică, că uneori litera mare diferă de cea mică. Am înţeles, în sfârşit, că literele nu sunt singure şi independente, că ele se supun cuvântului, alcătuindu-l, că fiecare popor are o zestre de cuvinte pe care le foloseşte doar el, de aceea nu se înţeleg oamenii între ei întotdeauna, mai ales dacă un om vine de departe, de peste mări şi ţări, că aceste cuvinte se găsesc, cu toatele, în nişte cărţi sfinte, pe care apostolii, sfinţii, savanţii sau chiar Dumnezeu le-a alcătuit, că aceste cărţi se numeau evanghelii sau dicţionare, le recunoşteai uşor, erau cărţi groase, abia le puteai căra, ajutându-te şi de genunchi şi punându-le apoi pe covor; şi fiecare cuvânt însemna ceva, uneori acelaşi cuvânt însemna mai multe lucruri şi mă întrebam atunci cum de ştiu oamenii, atunci când folosesc un cuvânt, la ce se referă exact  acel cuvânt.

Au mai trecut câteva luni, până când am avut curajul să-i mărturisesc tatei că ştiu să citesc. M-a privit pe jumătate mirat, pe jumătate ironic şi a dat să spună ceva.

„Acuma citeşti România liberă !”- am exclamat în triumf, aproape strigând.

Atunci tata a luat ziarul, l-a întors, fără ca eu să văd acest lucru, şi mi-a spus pe un ton suspect de blând:

„Ştii  să  citeşti? Dacă e aşa, citeşte-mi şi mie ce scrie aici…“ – şi mi-a arătat cu degetul undeva pe ziar.

Am luat precipitat ziarul, am tras puternic aer în piept, vroiam să-i citesc ceva, repede-repede, să-i arăt cât de bine citesc, dar am simţit că ameţesc. Nu mai recunoşteam nicio literă. Totul devenise de neînţeles. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, mi-am muşcat buzele, i-am înapoiat ziarul şi am ieşit în tăcere afară.

M-am aşezat sub un măr şi am început să plâng. Aşadar, scrisul era o minciună, dacă cei mari vroiau, puteau, cu un singur gest, să interzică cititul pentru cei mici. Am intrat în casă; tata râdea, certat de bunica:

„Îţi baţi joc de bietul copil!”

Tata nu s-a lăsat:

„Ei, cum stăm? Ştii sau nu să citeşti?”

Şi mi-a întors ziarul. Brusc, literele şi cuvintele mi-au devenit din nou cunoscute. Dar eu m-am jurat atunci, sub un teribil blestem,  să nu-i mai spun nimic, nici acum, nici altădată, să nu mă mai trădez niciodată:

„M-am înşelat. Am crezut că… Ştiu şi eu câteva litere. Parcă I şi R…”

Tata a devenit generos:

„Nu-i nimic: peste trei ani, când vei merge la şcoală, vei învăţa să citeşti. Dacă ai învăţa de pe acum, te-ai plictisi în clasă…”

Literele şi cuvintele au fost pentru mine cheile oraşului. Citeam: Tutun, Teatru, Cinematograf, Alimentara, Sifonerie, Croitorie, Ceasornicărie şi nu mai trebuia să reţin unde anume, pe ce stradă sau la ce număr se găseau toate aceste magazine, instituţii, chioşcuri sau ateliere. Oraşul mi se părea acum mai luminos, mai prietenos, mai lipsit de surprize.

În pod se găseau, în valize sau în pachete legate cu sfoară de Manila,  cărţi. Zeci de cărţi. Cărţi de şcoală, manuale: de fizică, de astronomie, de algebră, de geometrie, de chimie, de desen tehnic, de zoologie, majoritatea de liceu, ale tatei probabil. Dar şi cărţi serioase, precum Mănăstirea din Parma sau Idiotul, poveşti de Andersen, de Creangă, de Slavici şi de Fraţii Grimm, o carte de bucate, o carte de Dickens (nu-i mai reţin titlul), Mizerabilii, vreo trei cărţi de Balzac şi câteva cărţi ale unor nordici, unele romane, altele cărţi de călătorie sau de aventuri (sau şi una şi alta) între care una despre Nansen. Puţine versuri, Eminescu şi Neruda, Puşkin şi Lermontov.

Le-am citit pe toate, fără să înţeleg mare lucru. Citeam exact aşa cum scria, adică J o h n  nu „Gion”, f r a n c a i s  nu „franse” (sedila nici nu o observam), aveam un respect imens pentru fiecare literă, nu înţelegeam de ce „h” – de exemplu –  uneori e literă şi alteori nu.

Într-o zi tata a vrut să-mi verifice memoria. Aşa că mi-a dăruit coperta unui caiet, a IV-a, pe care se găsea Tabla înmulţirii. Mi-a spus:

„Înmulţirea este o adunare repetată, adică în loc să-l aduni pe şapte cu şapte cu şapte cu şapte cu şapte e mai simplu să spui şapte ori cinci fac treizeci şi cinci, adică să-l  înmulţeşti pe şapte cu cinci. E simplu, nu?”

Mi se părea simplu, am învăţat repede, într-o singură zi, tabla înmulţirii, dar memoria îmi juca feste, nu putea reţine cât fac şapte ori opt şi, mai ales, nu înţelegeam de ce şapte ori opt era egal cu opt ori şapte, că doar nu erau acelaşi lucru (sau cinci ori patru  care era egal cu doi ori zece, sau nouă ori doi care era egal cu şase ori trei ).

Aş fi vrut pentru fiecare înmulţire un rezultat unic, diferit, ca cifră, de oricare alt rezultat.

Iată de ce mi se părea că Tabla înmulţirii sau Tabla lui Pitagora (nu ştiu nici azi dacă era a lui) nu era perfectă, chiar dacă înmulţirea a rămas pentru mine o minune a lumii, un semn sigur că noi, oamenii, suntem fiinţe inteligente, poate singurele fiinţe inteligente din univers.

Dar să revin la „Magicianul”. Sfârşitul său a fost demn, unic şi cu adevărat neobişnuit. Într-o zi îmi spune: „Loveşte aici”. Zona indicată era clavicula stângă. Am ciocănit-o cu degetul. Suna ciudat, metalic. „Nu, nu  te înşeli. E chiar metal. Platină. Cel mai nobil metal. Mai scump decât aurul. Într-un meci internaţional, cu Italia, mi-am fracturat clavicula. Federaţia mi-a pus-o în platină. După moartea mea, placa de platină o va  primi-o fiul meu. Dacă va avea răbdare, la deshumarea de la şapte ani. Dar ar fi mai sigur să mi-o scoată, imediat după deces, la morgă. Azi se dezgroapă morţii şi pentru mai puţin.”

Eram teribil de impresionat, aşa că am tăcut câteva clipe lungi. A continuat tot el. „Am de gând să-mi donez organele. Ficatul, rinichii, ce va mai fi bun din mine atunci. Şi, bineînţeles, scheletul. Îl donez unei Facultăţi de medicină. Nu poţi învăţa temeinic medicina numai după mulaje, oricât de reuşite ar fi ele.”

Am început să plâng uşor, aproape fără voie, în tăcere.

„De ce plângi? Nu cred în viaţa de după moarte. Iar dacă totuşi ar exista aşa ceva, cu siguranţă că Dumnezeu, ţinând cont de faptele mele, mai mult bune decât rele, va găsi şi pentru mine o soluţie.”

A murit peste câţiva ani,  departe de mine, nu ştiu exact ce s-a mai întâmplat cu el, dacă fiul şi fiica i-au respectat ultimele dorinţe (le cunoşteau, de asta sunt sigur!), dacă nu cumva scheletul lui nu se află şi acum într-o sală „de lucrări”, de „laborator” dintr-o Facultate de medicină.

…Pădurea e aproape de  casa noastră, la nici cinci sute de metri, undeva în dreapta, cum urcai drumul. O pădure amestecată, cu fagi cenuşii, cu pini leneşi şi încăpăţânaţi, dacă vroiai să rupi o creangă, munceai din greu, ajutându-te de tot corpul şi te mai şi murdăreai şi te încleiai cu răşină; cu molizi tăcuţi şi înalţi, cu arini negri, cu sălcii nepieptănate (pădurea ocupă două dealuri: prin vale, prin mijlocul ei, trece un pârâu vesel, niciodată secat), cu câţiva stejari tineri. La marginea pădurii, în pâlcuri, mesteceni, ţâşnind ca flăcări albe, apăraţi de rugi de zmeură şi de mure, cu fragi rubinii, minusculi, la picioarele lor. În mijlocul pădurii apăruse o mlaştină, totdeauna fumegând, bolborosind, limpezindu-se curios, într-o baltă, verde doar pe margini. Mâlul era albastru-negru, gras, mirosind a frunze veştede. Un rai al salamandrelor, al tritonilor, al şopârlelor verzi. Singurul şarpe pe care îl găseam era anguis fragilis, şarpele de sticlă, de fapt o şopârlă fără picioare, o râmă ceva mai mare.

Am prins câţiva şerpi de sticlă şi i-am adus acasă. Îi puneam în borcane cu tifon la gură, să respire. Îi priveam fascinat, o zi-două, apoi le dădeam drumul în grădină.

Odată s-a întâmplat un lucru amuzant: un şarpe părăsea grădina, vroia să se retragă spre pădure probabil, tocmai traversa mica alee asfaltată din faţa casei, când l-a zărit cocoşul. Aveam un cocoş bătrân uriaş, roşcovan, greu, deşela găinile, arţăgos, îi ştiau de frică nu doar găinile, dar şi gâştele şi chiar şi câinele. Cocoşul s-a repezit la şarpe. Numai că şarpele nu era o râmă nevolnică. Se unduia, rapid şi elegant, aproape ironic, lăsându-l total descumpănit pe regele ogrăzii. Acesta încerca zadarnic să-l lovească cu ciocul, se repezea năprasnic spre trupul acela perfect, unduitor şi fascinant, dar nimerea invariabil cu pliscul în ciment. Umilit şi îndârjit, complet năucit de o asemenea râmă, nemaiîntâlnit de agilă, cocoşul îşi pierduse parcă minţile, comportându-se bizar, de parcă ar fi fost îmbătat cu rom: dădea din aripi, lansa în aer sunete sparte, de parcă îşi pierduse vocea, sărea în sus cu ambele picioare, ca şi cum cineva ar fi dat, pe neaşteptate, sub el, cu apă.

Scena nu era urmărită doar de mine: găinile, câinele, gâştele – urmăream cu toţii, cu o neascunsă satisfacţie, o luptă inegală, un fel de box cu umbra, o luptă între un David şi un Goliath, din care cel slab, dar agil, nu avea cum să nu câştige.

Final a fost previzibil: şarpele s-a refugiat, elegant, fără grabă, între stinghiile gardului care ne despărţea de vecin, dispărând în bălării. Cocoşul a sfârşit jalnic, răsturnat pe spate, cu răşchitoarele agitându-le ridicol prin aer, cotcodăcind ca o cloşcă rămasă fără pui. Dacă orătăniile ar fi putut râde, cu siguranţă că atunci ar fi râs în hohote.

Lucian Strochi