Abia după ce şarpele a dispărut, ridicându-mi capul, am văzut că şi tata urmărise scena, cel puţin în ultima ei parte. Mi-a spus, aproape tainic:

„Încearcă să înveţi câte ceva din fiecare întâmplare. Ce-ţi spune scena asta? Ce morală, ce tâlc are?”

M-am gândit puţin, apoi i-am răspuns:

„Cred că trebuie să înţeleg că nu întotdeauna cel mai puternic câştigă”.

Tata a fost mulţumit cu răspunsul doar pe jumătate:

„Ai dreptate. Dar mai e ceva: să nu te iei niciodată după aparenţe. Să nu crezi în forme. Iar dacă vreodată eşti în dificultate, procedează ca şarpele: creează iluzii, du-ţi adversarul pe o pistă falsă; pune-i capcane. Şi încă un lucru: şarpele a fugit, dar el e adevăratul câştigător, învingător. A scăpat cu viaţă, nerănit. Ceea ce e cel mai important lucru pentru el. E bine să fii mândru, să ai onoare, dar, uneori, mândria şi onoarea se transformă în trufie. Iar trufia este unul din păcatele pedepsite şi de Dumnezeu. Să nu fii niciodată trufaş, fiule.”

Par curioase poate unora asemenea discuţii între un tată ironic, adesea distant, şi fiul aflat mai mult la vârsta jocului, decât la cea a întrebărilor sau a dialogului. Desigur,  nu înţelegeam multe. Erau lucruri prea subtile pentru mine, nu ştiam de multe ori anumite cuvinte. Nu prindeam tâlcul unei afirmaţii, al unei parabole, al unei întâmplări.

Dar tata nu se descuraja, nu renunţa:

„Ştiu că nu poţi să înţelegi asta acum. Vei înţelege, ce-ţi spun eu acum, mai târziu. Ai o memorie bună şi, când vei avea nevoie de acest adevăr, îl vei găsi, fără îndoială.”

Avea dreptate. Taţii au întotdeauna dreptate. Şi atunci când nu au. Am reţinut o idee, aproape o butadă. Eram de Crăciun. Tata mă cheamă şi mă întreabă:

„Fiule, vrei să fii fericit?”

M-am gândit că mi-a cumpărat ceva, un lucru care mi-ar fi făcut mare plăcere. Ce să fie? O jucărie mecanică, o carte, un diafilm, un pungă cu bomboane, o pereche de pantofi, o cămaşă, un briceag? Putea fi orice.

„Da, vreau să fiu fericit!”

„Vrei să fii fericit toată viaţa?”

Am încuviinţat, dând din cap. Cine nu ar vrea să fie fericit? Ce vroia, de fapt, tata?

„Da, aş vrea să fiu fericit toată viaţa…”

„Atunci am să-ţi dau un sfat. Ori de câte ori vei sta cu cineva de vorbă, oricât de modest ţi se va părea acel om, să te gândeşti, să fii convins că cel din faţa ta îţi este măcar cu ceva superior. Dacă faci asta, dacă înţelegi acest lucru, atunci vei fi fericit.”

Atunci  am  dat  din  umeri,  puţin  contrariat  de una din rarele – totuşi! – bizarerii ale tatălui meu. Acum nu mai dau din umeri. Asta nu înseamnă că am fost toată viaţa fericit.

…Am fost şi eu, ca mai toţi copiii de vârsta mea, la grădiniţă. Nu era departe de casa noastră, la vreo două străzi laterale, fără o circulaţie prea mare. Aşa că plecam şi veneam singur la şi de la grădiniţă. Soseam întotdeauna printre primii. Educatoarea era mulţumită, ne dădea repede drumul în sala cea mare, unde, imediat pe stânga, se găsea lada cu jucării. Fete îşi alegeau păpuşi, paturi, pernuţe, plăpumioare, stetoscoape miniaturale. Băieţii erau morţi după avioane, maşinuţe, trenuri, jocuri („Sus-jos”, „Nu te supăra, frate!”, „Moară”, „Şah”).

Mai existau şi alte jocuri, al căror nume l-am uitat, dintre care unul consta în aruncări la ţintă cu nişte cerculeţe colorate diferit (şi, evident, cu punctaj diferit, de la cinci la cincizeci de puncte), ţintele fiind de la un câine cu un cârnaţ la bot şi până la un vultur. Ţintele erau şi ele punctate diferit, după cât de uşor sau de greu reuşeai să prinzi în cerc obiectul. Se făcea, normal, în final, punctajul total şi câştiga cel care avea cele mai multe puncte. Apoi alte jocuri, o variantă la „Monopol”, un joc de verificare a cunoştinţelor despre animale şi superlative geografice şi câte şi mai câte.

Eu îmi alegeam „forme geometrice”: cuburi, conuri, prisme, sfere, multe, cât mai multe, cât puteam duce cu şorţuleţul, în câteva rânduri, la masa mea.

Acolo nu făceam altceva decât să construiesc, toată dimineaţa, castele. Castelele mele erau uneori cam baroce, alteori păreau cam extravagante, îndrăzneţe, nu semănau deloc cu castelele-ilustraţii de care erau pline toate cărţile de poveşti. Educatoarea îmi prevăzuse un viitor strălucit ca arhitect, era convinsă că voi revoluţiona această artă şi, ca să mă convingă să… perseverez, îmi cerea să-i fac, „când voi fi mare”, proiectul „pentru o casă a ei”, unde să se retragă „atunci când va fi bătrână”.

Aventura mea artistică n-a durat însă decât câteva luni: întorcându-mă odată din pauză, mi-am găsit opera  mutilată. Un coleg invidios în distrusese cetatea-castel cu doar câteva bile de cauciuc, în admiraţia zgomotoasă şi tâmpă, veselă şi animalică a celorlalţi copii, spirite mediocre, incapabile să fie traversate de vreun fior artistic. Nimeni n-a protestat, semn că laudele constante ale educatoarei adresate mie avuseseră efect. M-am răzbunat prompt, asediatorul căzând într-o ambuscadă pe seară, în aceeaşi seară, după ce fusese tentat de către un prieten „să vină la groapa cu smoală”. Cu smoală şi cu motorină l-am boit bine, ca pe un demn reprezentant al infernului, al haosului, pe haine, pe faţă, pe trup, într-o furie greu de înţeles, aproape frenetică, atingând punctul culminant în ameninţarea strecurată, şuierată printre dinţi:

„Dacă spui cuiva ce ţi s-a întâmplat şi că eu ţi-am făcut asta, te înec. Şi atunci nu vei mai putea spune nimănui nimic, pentru că vei fi mort. Asta e pentru că mi-ai distrus cetatea.”

Vorbele mele au avut efect: Adrian a spus acasă alor săi că  s-a împiedicat, a alunecat, din greşeală, desigur, într-un şanţ cu motorină. A scăpat ieftin, cu doar două zile de exil… interior, adică nu a avut voie să iasă afară în primele două după – amieze, rămânând la geam, trist şi singur. Cred că la tăcerea lui a contribuit şi faptul că un copil din vecini se înecase cu doar câteva zile în urmă. Dar, din această întâmplare, care nu-mi face cinste, recunosc, am înţeles că unanimitatea e un lucru imposibil de obţinut, fiind în cel mai bun caz suspectă, că oricând cineva este împotriva ta, chiar dacă realizezi ceva deosebit, tocmai de aceea; mediocritatea e o forţă extraordinară, pentru că majoritatea oamenilor sunt mediocri.

Am mai înţeles însă că, adesea, mediocrii se compară cu oamenii superiori, cu geniile, cu profesioniştii, cu performanţii, cu eroii, cu vedetele, fie coborându-i pe toţi la nivelul lor  („Mare lucru.” „A avut noroc.” „Să-l văd cum s-ar mai descurca, dacă…”), fie înălţându-se pre sine fără vreo jenă sau complex („Şi eu aş putea face asta. Chiar mai bine, dacă…”), culminând cu celebra butadă: „Cum o să fie X celebru şi genial?!? Îl cunosc eu. Doar stă pe scară cu mine!”

Dar să nu-i judecăm prea aspru pe oameni. În fond, fiecare este un unicat. Fiecare om are o părere bună, ba chiar foarte bună despre el. Altfel, s-ar sinucide.

(Există un mit al celebrităţii, o nevoie de a te detaşa, prin celebrizare, de ceilalţi. Mania autorlâcului se explică şi prin această nevoie de mit. Am întâlnit oameni, altfel onorabili, în unele cazuri chiar performanţi (în sport, în administraţie, în cercetare, în muzică) care ţineau morţiş să fie şi… poeţi (sau măcar prozatori).

Rezultatele erau penibile de fiecare dată, dar… mania a devenit epidemie. Uneori putem compromite foarte uşor pe cineva, punându-l să facă lucruri pe care nu se pricepe să le facă, încurajându-l. Mărturisesc că e foarte greu uneori să-i spui omului în faţă: „Domnule, nu ai nici un grăunte de talent. Înnegreşti degeaba hârtia. Îţi faci până la urmă, Dumitale, un deserviciu.” Şi, dacă i-ai spune astea, te-ar auzi? Şi, dacă te-ar auzi, ar înţelege?

Alecsandri a distrus, fără voie, desigur, o naţiune, declarând senin că „Românul s-a născut poet”.

Dar, de fapt, el nu a spus că fiecare român s-a născut poet. Iar afirmaţia lui Alecsandri se referă, cred,  la firea melancolică, poetică, a românului, ceea ce poate fi adevărat (deşi orice afirmaţie absolută despre un popor, laudativă sau depreciativă, este cel puţin riscantă). Dar românii au luat afirmaţia lui Alecsandri în sens heliadesc („scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”) şi s-a ajuns până la un… vers de „muzică uşoară”: „că nu e om să nu fi scris vreo poezie / o dată, doar o dată-n viaţa lui”.

Există o vârstă specială a omului, unică, plasată undeva între trei şi vreo şase ani, când el, copilul, se întâlneşte, se ciocneşte cu cuvântul. Atunci copilul gândeşte etimologic şi analogic, face legături doar de el ştiute, imaginate, posibile, construieşte adevărate castele pe nisip, pornind de la ceea ce ştie, supunând, până la urmă, universul real şi cel virtual al cuvintelor, gândirii şi simţirii sale. Aşa mi s-a întâmplat cu cuvântul „mască” pe care  l-am asociat imediat cuvântului „iască”.

Ştiam că „iască” înseamnă o iarbă foarte uscată, care se aprinde foarte uşor cu un amnar. Aflasem asta dintr-un basm. „Mască” trebuia să vină de la iască pentru că, de obicei, masca reprezenta un personaj cu o barbă lungă, făcută din câlţi sau din iască. Totul părea simplu, cuvintele cântau, se logodeau între ele prin rime, nimic nu era întâmplător.

Dar cu masca m-am întâlnit întâi, dramatic, pe când aveam vreo şapte ani. Cineva găsise un depozit cu măşti de gaze, rămase probabil din timpul războiului. Le-am tras pe cap, măştile aveau ochelari de sticlă, puteai vedea lumea, dar n-o puteai auzi, eram nişte extratereştri; în loc de bărbie aveam montate rezervele cu cărbune activ, cărbune ce amintea de seminţele de flori, atunci când deschideai cutia verde, ce semăna cu o cutie de conservă, doar că avea un filet.  Nu prea puteai respira, trebuia să dai drumul la o supapă ce aducea perfect cu o limbă, doar că era de cauciuc. Cu măştile de gaze speriam fetele, până când acestea  ne-au pârât părinţilor şi măştile au dispărut, aşa cum a dispărut şi războiul: brusc, într-o zi, ca şi cum n-ar fi fost.

Într-o zi am găsit la gunoi o trusă de pictură: câteva pensule, o paletă şi tuburi de vopsea, pe jumătate goale. Nu ştiu a cui fusese trusa: poate că un pictor ratat se înfuriase pe uneltele sale şi hotărâse să o rupă cu arta. Poate că plecase din cartier şi nu luase cu el decât ceea ce considera că era necesar să ia. Oricum, Virgil ne-a amintit de indieni, de indienii din America şi din Brazilia, cei care îşi vopseau faţa. Aşa că ne-am vopsit şi noi feţele, crezându-ne indieni, acoperindu-ne cu măşti ciudate, pictate direct pe piele. Fiecare şi-a pictat masca sa, folosindu-se doar de un ciob de oglindă. Folosisem mult roşul, negrul şi albul, mai puţin galbenul şi violetul, aproape deloc albastrul sau verdele. Ne-am jucat o după-amiază întreagă, cântând, dansând, mimând, agitând beţele lungi de alun drept suliţe, luptând cu vrăjmaşii tribului.

Nu ştiam mare lucru despre indieni, nu erau pe atunci (sau nu le văzuserăm noi) filme cu indieni, artistice, etnografico-ştiinţifice sau măcar supraproducţii made in Hollywood. Tot ce descoperisem în materie era o carte din colecţia din pod a tatei, intitulată parcă „Aventuri la Matto Grosso” şi care avea câteva imagini cu indieni vopsiţi (m-au impresionat însă mai mult buzele şi nasurile indienilor străpunse de beţigaşe subţiri). Ceea ce m-a frapat puternic, ceva mai târziu, a fost faptul că picturile noastre, măştile noastre pictate direct pe piele, pe care le ţin bine minte şi acum, aduceau mult cu cele ale indienilor, semn că există un fond de imagini şi de semne comun tuturor seminţiilor. Nu ştiam dacă masca ascunde sau dacă, dimpotrivă, accentuează o personalitate, un temperament, un individ.

Ne-a trebuit ore întregi să ne demascăm, să ne demachiem: vopseaua se ducea greu, a trebuit să ne dăm cu petrol, ba chiar să ne frecăm cu cărămidă, până să scăpăm de culori. Aşa că n-am mai repetat experienţa, care s-a dovedit prea dureroasă pentru noi. Apoi am început să facem şi noi măşti, cojind un arbore ciudat, cenuşiu, cu o coajă destul de groasă, dar extrem de uşor de desprins de pe tulpină. Nu ştiu cum se numea copacul, l-am întâlnit peste ani în Cişmigiu, dar am crezut atunci că şi copacii năpârlesc, precum şerpii.

Cu multă răbdare ne-am pictat măştile (nu semăna una cu alta), pe care le-am pus pe un raft, sus, în şopronul secret, uitat de adulţi, locul nostru de întâlnire şi de sfat.

Le-am ţinut multă vreme acolo, ca semn al prezenţei permanente în colibă a fiecăruia dintre noi. Am descoperit, ca din întâmplare, biserica.

Intram în biserici tăcuţi, respectoşi, fără ca cineva să ne întrebe ce căutăm acolo. Dimpotrivă, eram însoţiţi de zâmbetele subţiri ale adulţilor, de clătinările aprobative din cap ale femeilor. Intram în biserici ortodoxe, catolice, luterane, unitariene, greco-catolice. Căutam micile statui înfăţişându-l pe Isus sau pe Fecioara Maria sau icoane. Mai rar, când aveam timp, ascultam muzica de orgă sau vreun cor.

„Icoanele sunt măştile lui Dumnezeu”- decretase sentenţios Virgil şi am crezut multă vreme că aşa şi era.

Am părăsit aceste măşti pictate pentru altele, mai subtile, pe care le-am găsit doar în cărţi. Era vorba de preschimbări de oameni în flori sau în animale, în copaci sau în stânci. De metamorfoze. (Cuvânt prea greu de reţinut pentru mine, atunci). Motanul încălţat era un cap de serie. Au urmat zmei, luând chipul lui Făt – Frumos, zmeoaice preschimbate în zâne sau în fete de împărat, feciori de împărat metamorfozaţi în lebede. Sau Feţi – Frumoşi care erau ziua porci sau broaşte, iar noaptea redeveneau oameni, flăcăi chipeşi. Mai erau şi cazuri mai complicate, cu djini sau cu fantome; nu înţelegeam ce este o personificare şi, atunci când am citit Fram, ursul polar, am fost convins că Fram nu este un urs, ci un om îmbrăcat în piele de urs. Pentru că Fram gândea şi acţiona ca un om şi atunci când se desparte de Zgăibărici, acesta rămânând pe banchiză, neputincios, dar sălbatic, fiară,  am plâns cu lacrimile în bărbie. Lecturile mele preferate erau Miturile Greciei antice, 1001 de nopţi, Biblia, Poveştile lui Andersen, Creangă sau ale Fraţilor Grimm. Nu mi se păreau deosebite unele de altele, păreau scrise de acelaşi om, povestite de acelaşi povestitor, semn că lumea are, prin basm, o reală unitate. Mă mai împiedicam de cuvinte (cum să citească (şi să reţină!) un copil numele de familie a lui Nils (Holgersson) din minunata carte a Selmei Lagerlöf?), dar treceam mai departe.

Uneori mi se întâmplau lucruri amuzante: la o întrebare, pusă orgolios de tata, în faţa unor musafiri la masă („să vedeţi ce băiat deştept am şi câte lucruri ştie la vârsta lui” – cam asta spunea privirea lui încrezătoare şi suficientă),  i-am răspuns fără ezitare tatei că „podul de peste Dunăre din timpul războiului dintre Traian şi Decebal a fost construit de… Apolson din Damască!”

Tata s-a înecat subit, a fost cuprins de o tuse sălbatică, cucoanele s-au speriat, i-au sărit imediat în ajutor; răspunsul meu a fost uitat, iar eu am scăpat fără vreun reproş măcar.

Mai târziu, amintindu-mi incidentul, am găsit răspunsul la răspuns. Eram pe atunci în plin război rece cu americanii, poetele românce se adresau direct Americii, multe nume americane se terminau în „son”, iar eu aveam o ureche sensibilă la sunetele    (şi vorbele!) din jur.

Cât despre „Damască”, trebuie că m-am gândit la pânza cu acelaşi nume sau poate la mască, pentru că, repet, la acea vârstă nu auzeam doar un cuvânt, ci mai multe, fiecare cuvânt cerând altele, într-un roi rimat: damască, mască, cască, iască, trăiască, pască.

Aşa că s-ar fi putut ca Apolson din Damască să fi construit şi el un pod peste Dunăre. Cine poate să-mi spună, cu precizie, documentat, câţi nu au durat peste Dunăre vreun pod?

…Ajunsesem la un timp al cărţilor. Nu aveam pentru ele un sentiment anume, nu aveam cum să înţeleg importanţa scrisului şi a cititului şi, implicit, a cărţii. Lucrurile eram mult mai simple: cartea reprezenta pentru mine un obiect, nu cu mult diferit de o cutie cu cuburi sau un tren de tablă vopsit meşteşugit.

Atâta doar că o carte îţi permitea să vezi şi ceea ce nu se vedea în realitate, te transporta în ţinuturi dintre cele mai îndepărtate, uneori pe celălalt tărâm.

Multă vreme n-am ştiu că o carte este scrisă, că are un autor, scriitorul adică. Vedeam, bineînţeles, un nume scris pe copertă, dar credeam că este al proprietarului cărţii, al celui ce deţinuse primul acea carte.

Apoi am înţeles că orice carte are cel puţin un autor, că o carte este scrisă de un scriitor.

Autorii, scriitorii îmi impuneau un respect teribil, în primul rând pentru arta lor de a scrie atât de frumos, de precis, fără vreo greşeală, literele : credeam că literele culese, tipărite erau scrise cu mâna de autor, că scriitorul nu scrie decât o singură carte (adică un exemplar), că doar eu aveam acea carte. Apoi, scriitorii erau teribil de inteligenţi, de deştepţi, de ştiutori. Ei ştiau ce gândesc oamenii, plantele şi animalele. Pătrundeau în gândurile ascunse ale oamenilor, în visele lor, în somnul lor, în patul lor, în casele lor. Nimeni nu putea scăpa de un scriitor. El ştia totul, vedea totul, auzea totul. Mai târziu am înţeles că, atunci când nu făcea asta, putea construi lumi noi, care erau numai ale lui, care nu existau până la el. Prin urmare, un scriitor era un Dumnezeu, sau invers, Dumnezeu era un scriitor care scrisese o Carte a Cărţilor, Biblia adică.

Am descoperit în pod şi o carte care m-a impresionat foarte mult. Se numea Renaşterea şi era plină cu imagini reprezentând oameni goi, îndeosebi femei. Am citit câte ceva din ea, despre doi tineri care se iubesc, sunt prinşi, iar bărbatul este castrat. (Probabil că nefericitul era Abelard, nu mai ştiu). Termenul îmi era total necunoscut şi am crezut la început că bărbatul era trimis să lupte alături de Castro, liderul cuban.

Apoi mi-am amintit că romanii construiau castre şi probabil vinovatul fusese închis într-un asemenea castru. Dar, pentru că nu eram prea sigur că aşa stăteau lucrurile, l-am întrebat pe tata, tot la masă: „Tată, ce înseamnă „castrat” ?”

Tata m-a privit uimit o clipă, apoi mi-a răspuns firesc, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva banal:

„Castrat e un bărbat care şi-a pierdut bărbăţia !”

Aş fi vrut să-l întreb ce înseamnă asta, dar n-am mai avut curaj. Fusesem şi eu castrat de răspunsul tatei.

A continuat tot el:

„Dar unde ai auzit tu cuvântul ăsta?”

 Lucian Strochi