A doua zi, conturul avea culoarea sângelui. A dat repede cu var pe deasupra. Nimeni nu a observat nimic. Varul se uscase repede, ca sub o răsuflare fierbinte, grăbită. Câinele a fugit de acasă. A doua zi, în vale, l-au ucis oamenii: turbase.

Nu s-a mutat imediat în casa cea nouă. Îi era frică acum: oare moartea e altceva decât un somn mai lung? Dacă avea să adoarmă şi să nu se mai trezească? Sau dacă avea să turbeze, asemeni câinelui?

Au trecut şapte zile de la moartea câinelui. Atunci s-a hotărât. A cerut un pat; el vrea să doarmă în casa cea nouă. Ca şi cum ceilalţi ar fi înţeles ceva, i-au făcut pe plac.

Era vară, era cald afară şi chiar dacă nu făceau focul în casa cea nouă, nu avea să-i fie frig. N-au venit la întâlnire călăreţii. Doar câinele s-a repezit la el să-l muşte. I-a prins capul.  S-au zbătut amândoi. Apoi a coborât din aer, peste capetele lor, un muşuroi de furnici galbene, roşii, ca un foc.

A dormit şapte nopţi. Ai săi l-au păzit cu rândul. Chemaseră medicul şi medicul îl declarase în comă. Nu putea preciza prea bine motivul, dar asta era. Îl păzeau ca pe un mort, ca pe un catarg, în carturi.

Când s-a trezit, a făcut-o cu violenţă, luptându-se parcă cu ceva. A căzut pe jos. A rostit limpede, de parcă ar fi vorbit cu cineva: „Nimic. Alb. Ceaţă. Laba gâştei.”

Apoi s-a trezit cu adevărat. S-a privit în oglindă. Cearcănul se scurgea spre coada ochiului, uşor, în dâre subţiri, urmând fidel ridurile ce închipuiau laba gâştei. Chipul îi era boţit, ca la cei nou-născuţi şi la bătrâni, deopotrivă. Numai că acum se născuse prin propria sa voinţă.

Când a ieşit afară, i-a găsit pe toţi strânşi în faţa uşii. Le-a zâmbit prietenos. Apoi a râs. „Am crezut că vei muri. Te-am păzit. Ce bine ne pare că te-ai făcut sănătos.”

Zâmbi abia văzut: „Oare eram într-adevăr bolnav? Sau, dimpotrivă, eram singurul sănătos din casa asta?…” Unchiul a adus repede aparatul de fotografiat. „Să facem o poză împreună. Pentru albumul de familie.” S-au pozat.

După developare, unchiul a observat că nimeni nu mai avea vreun cearcăn, iar că nou-născutul avea în locul capului un craniu şi era mult mai înalt decât în realitate.

Celorlalţi le-a spus că s-a voalat filmul.

S-ar putea ca ceea ce numim noi copilărie să fie o stare de spirit prin care trecem cu toţii. Mai mult chiar: datorită unor particularităţi specifice – forţa, viteza de deplasare, neacomodarea cu cuvintele, ignoranţa, candoarea – s-ar putea să trecem cu toţii prin aceleaşi întâmplări. E doar o ipoteză, dar e seducătoare, nu?

„Veniseră la rude – la bunici – spunea el, cu un ton răutăcios, jignitor, uitându-se totuşi temător la sora lui, cerşindu-i aprobarea, chiar mută. Ea era însă Prinţesa şi o Prinţesă nu-şi trădează niciodată gândurile. Aşa că Viciu (trebuie să fi fost o prescurtare, poate de la viniciu; nu-mi pot imagina pe cineva purtând acest nume) plescăi nemulţumit din buze: „la bunici” ; repetă cu încăpăţânare asta, deşi ştia că nu-l credeam, că bunicii trebuie să fi fost unchi şi mătuşă, dar aşa vroia el să-i numească, de parcă ei l-ar fi putut auzi şi, dacă l-ar fi auzit, s-ar fi supărat cumva. Şi numele lor era curios, semăna cu cel al oraşului de unde veniseră, Medreaş din Mediaş; acum nu mi se pare că seamănă atât de mult, dar atunci eram convins că avuseseră noroc: „auzi, ce noroc, să te cheme la fel ca oraşul de unde vii, adică oraşul în care te-ai născut.”

Pe soră-sa o chema la fel de ciudat: Astrid; când îi pronunţai numele, parcă mâncai o felie de lămâie; am înţeles mai târziu că ar fi un nume nemţesc; ei nu erau nemţi, dar oamenii şi popoarele îşi mai împrumută unii altora numele; nu-i nici un păcat în asta şi multă vreme m-am gândit că poate nicicând numele cuiva nu s-a potrivit mai bine cu persoana: Viciu şi Astrid, Medreaş din Mediaş; nume aspre: primul – ca o lovitură de bici; al doilea – strepezindu-ţi dinţii. Viciu era pistruiat şi ciupit de vărsat atât de tare, încât întreaga faţă, chiar şi pleoapele, îi erau ciuruite, de parcă ar fi fost împuşcat cu alice.  Vărsatul de vânt era o boală rară pe la noi şi când i-am auzit întâia oară numele, m-am gândit: „Cum adică „vărsat de vânt”? Adică se varsă vântul peste tine? Ce fel de vânt?” Mai degrabă Viciu trecuse printr-o ploaie de acid. Poate de aceea era atât de rău. Era roşcovan, cu părul sârmos, cu firul gros cât o liţă şi cu genele atât de blonde, încât păreau albe. Îşi ţuguia buzele şi atunci ştiai că urmează o răutate. Era atât de răutăcios, încât credeam că e puternic. În fiecare zi bătea copiii de pe stradă. Scena se repeta, mereu şi mereu, fără vreo variaţie notabilă. Pe la ora zece, Viciu ieşea „la joacă”, însoţit de Astrid. Astrid se proptea în mijlocul drumului, o stradă lăturalnică, pe unde nu treceau niciodată maşini. Băieţii jucau fotbal, fetele săreau coarda, se  fugăreau; ea, nimic, stătea nemişcată în mijloc. Normal, o minge sau o mână o atingeau din greşeală. Viciu atâta aştepta. Se repezea ca un uliu la vinovat: „Ce? Dai în soru-mea?” Şi, până să mai zică ceva, vinovatul se şi trezea cu un pumn puternic în faţă. Pumnul lui Viciu părea necruţător. Rar se întâmpla să scapi doar cu obrazul vânăt. Să-l eviţi era mai greu, fraţii se ţineau după tine, fără să-ţi dai seama. Viciu rămânea sprijinit de un gard, Astrid se strecura între noi, având grijă să rămână nemişcată. Urma atingerea Prinţesei şi pumnul necruţător al lui Viciu.

Ne jucam odată în grădina popii, între pruni. (Popa era plecat de acasă, iar baba care-i păzea casa, după ce ne-a drăcuit o vreme, văzând că nu ne poate dovedi, a intrat în casă). A apărut şi Astrid cu Viciu. Eram singurul care nu făcusem cunoştinţă cu pumnul lui Viciu şi eram hotărât să nu mă las. Aşa că am tras un şut intenţionat în Astrid, lovind-o cu mingea în piept atât de puternic, încât a căzut în fund. În grădina popii pământul era negru, gras şi umed, cu doar câteva smocuri de iarbă lungă, verde şi moale, aşa că Astrid şi-a murdărit rochia. Viciu a sărit la mine: „Ce? …” Atât a mai apucat să spună. I-am strecurat călcâiul stâng în spate şi l-am împins cu palmele, cât am putut de tare. A făcut un pas în spate, apoi a căzut. A căzut rău, într-un şanţ acoperit de un grătar de lemn putred. Uimirea, spaima (frângându-se, lemnul a trosnit sec, ca un foc de armă, de parcă ar fi fost uscat, ca un vreasc de molid, vara, în pădure), furia (nimeni nu îndrăznise până atunci să-l înfrunte), ruşinea de a se vedea la pământ, mai mult, într-un şanţ mocirlos – toate astea s-au adunat  şi  l-au  răpus.  A  rămas  pe  spate, mai întâi zvârcolindu-se, adunându-şi genunchii la gură, apoi destinzându-se nefiresc, deschizând larg gura, cum fac peştii aruncaţi pe mal, în iarbă. Copiii au început să râdă, satisfăcuţi: în sfârşit, naşul îşi găsise naşul! În plus, Prinţesa fusese şi ea umilită, coborâtă de pe tron. Degeaba stătea ea acum nemişcată; acum nu mai impresiona pe nimeni. M-am apropiat de Viciu, mărturisesc, cu teamă, ezitând. Credeam  că se  preface,  că  mă  aşteaptă  să   mă  apropii  de  el şi o să-mi sară pe neaşteptate la picioare. I-am privit mâna dreaptă, acum uşor desfăcută. În ea Viciu ţinea o piatră. Iată de ce Viciu lovea atât de năprasnic!  Curios, nimeni până atunci nu se gândise şi nu observase că Viciu ar avea o piatră în mână atunci când loveşte. Poate că venea cu ea de acasă, nu se apleca să o ia de jos atunci când avea nevoie. L-am privit cu dispreţ. Ochii îi erau albi. Irisul îi fugise în sus, spre fundul capului; aproape că nu se mai vedea. Astrid s-a întors brusc pe călcâie: „Vă spun!” – şi a plecat hotărâtă, dar fără grabă. Băieţii  s-au strâns  cu  toţii în jurul lui Viciu. „Ce facem?” – i-am întrebat răguşit, şoptit (răguşisem de spaimă). „L-ai omorât…” –  mi-a spus fără reproş unul dintre ei. „Mai bine hai să-l îngropăm?!?” – a venit altul cu ideea. „Dacă  ne  întreabă  cineva, zicem că nu l-am văzut…!” „Şi Astrid?” „Zicem că minte. Ea e singură, noi atâţia. Pe cine o să creadă…?” „Eu ştiu ce are…” – a început, şovăielnic, Marcel. „Are o criză de inimă. Sau şi-a pierdut cunoştinţa. Sau e epileptic şi l-a apucat criza…” „Şi atunci ce facem?” „Nu facem nimic, îi punem o brazdă rece la gât şi plecăm”. aşa am şi făcut. Eu am mai rămas însă. Viciu nu se învineţise, dar nu mişca şi nu respira. Au venit doi oameni. Nu ştiu cum au aflat, cine le spusese. S-au apropiat. „Cine i-a pus glia aia pe gât? Şi de ce?” „Eu. Să-i fie rece. Aşa am crezut eu că e bine…” „Cum s-a întâmplat?” „El  a  vrut să mă lovească, eu l-am împins, el s-a speriat şi cred că a făcut o criză de inimă…” Unul din oameni a clătinat din cap. Adică: „Măi, măi”. L-au luat cu ei, purtându-l pe braţe. „Moare?” „Nu. Numai că îl ducem la el acasă.” Nu locuia departe, la cel mult două sute de metri, aşa că au ajuns repede. Eu m-am strecurat în casă, aşteptând. Niciun copil nu mai era pe maidan. Spre seară, au venit la noi la poartă unchiul şi mătuşa lui Viciu. Au vorbit cu tata. N-au vrut să intre înăuntru. „Era să-l omoare…” (Auzeam numai frânturi din ceea ce spuneau) „altădată… huligan… golan… Şi  pe  fată… dacă îl prind…” N-au stat prea mult „de vorbă”. Nici familia Medreaş nu era prea veselă şi prea vorbăreaţă. Iar acum… Tata a intrat în bucătărie. „Povesteşte… tot… dar să nu mă minţi…că…”  „Nu mint”.  I-am spus tot. A căzut pe gânduri. Apoi, privind focul din sobă: „Puteai să-l omori. E bolnav de inimă…” „Dacă e bolnav de inimă, înseamnă că nu-l omoram eu…?!?” „Chiar aşa… ţi-ar fi convenit să te  urmărească  toată  viaţa  imaginea  unui om pe care poate că nu l-ai ucis tu, dar la a cărui moarte ai contribuit şi tu?”  „Nu. Şi acum ce trebuie să fac?” „Nimic. Evită-l cât poţi. Va căuta să se răzbune. Să te lovească. Ştie că acum ţi-e mai greu să-l loveşti, pentru că ştii că este bolnav. O să profite de asta…”

N-a profitat. Mi-a luat frica. Se încrunta când mă vedea, se întorcea cu spatele, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Nu s-a mai legat de nimeni. Copiii îi aflaseră secretul (piatra din pumn) şi acum nu se mai temeau de el. De altfel, Astrid n-a mai ieşit pe afară şi, peste vreo trei săptămâni, au plecat la Mediaş. Mult mai târziu am aflat că Viciu ar fi murit, tot de inimă,  puţin  după  terminarea  liceului,  iar  Astrid, Prinţesa, s-ar fi măritat cu un fierar din Agnita.

Numai că Viciu n-a plecat fără să nu lase vreo urmă. Ochii lui albi, goliţi de orice expresie, m-au urmărit multă vreme. Nu ştiu să spun cum erau, mai bine zis nu ştiam. Apoi, văzând mai de aproape o statuie (un bust, în holul unui teatru, nu ştiu dacă era Hasdeu, Iorga sau un actor cu barbă, am citit placa de bronz, avea un nume greu de pronunţat, de aceea nici nu l-am reţinut), am găsit: ochii lui Viciu semănau cu ochii unei statui. De aceea, de atunci n-am mai privit nici o statuie în ochi. La vreo două săptămâni după plecarea lui Viciu am fost la un teatru de păpuşi. Nu mai ţin minte piesa, ştiu că personajul era Vasilache, veniseră foarte mulţi copii, erau gălăgioşi şi nerăbdători şi Virgil mi-a şoptit: „Hai la balcon.” A încercat să ne oprească o femeie în halat albastru: „Acolo nu e voie”, dar Virgil a liniştit-o: „Am mai fost acolo. Şi o să fim cuminţi”, aşa că femeia ne-a lăsat să stăm la balcon. Mai fusesem de câteva ori la teatru de păpuşi,  credeam că păpuşile sunt adevărate, adică vorbesc şi se mişcă singure; numai că acum vedeam sforile, beţele şi mâinile păpuşarilor chinuind bietele păpuşi, bătându-le. Copiii din sală râdeau şi aplaudau, dar eu îi priveam pe cei doi păpuşari (o fată cu plete lungi şi blonde şi un bărbat în cămaşă albă, cu ochelari) chinuind păpuşile, vorbind în locul lor, înţepând cu vergele subţiri doi porumbei care încercau să zboare şi nu puteau din cauza păpuşarilor, aşa că îmi venea să strig de la balcon: „Lăsaţi păpuşile în pace, să se joace.” Aş fi strigat, dar îi promisesem femeii în halat albastru că vom fi cuminţi, aşa că n-am strigat, o lumină transformase într-o oglindă ochelarii bărbatului, îl auzeam râzând „he, he, he”, o vedeam şi o auzeam şi pe fată miorlăindu-se, n-am urmărit deloc piesa, totul mi se părea o înşelătorie fără seamăn, nişte oameni în toată firea îşi băteau joc de nişte copii care nu vedeau din sală nimic, numai eu şi cu Virgil descoperiserăm secretul, ne-am plictisit şi am coborât şi noi în sală, în curând s-a terminat şi spectacolul, au venit în faţa cortinei şi păpuşarii să primească aplauze, copiii aplaudau păpuşile pe care aceştia le ţineau în mână, păpuşarii credeau că ei sunt cei aplaudaţi, dar nu era aşa, numai eu şi Virgil îi văzusem pe păpuşari de la balcon, păpuşarii se înclinau, făceau semne cu mâna, agitau păpuşile, copiii râdeau şi aplaudau păpuşile în continuare. Iar eu m-am găsit străin şi mult mai bătrân decât ei, trist şi tăcut şi m-am hotărât să nu le spun ce văzusem, nu ca să nu le stric bucuria, ci pentru că vroiam doar eu să ştiu ce şi cum şi acum îmi părea rău că şi Virgil ştia ce ştiam şi eu, numai că Virgil se gândea cum să-i desfacă, fără să fie simţit, cordonul unui vecin de-o vârstă cu noi, cu care se certase el la amiază. Era târziu, am trecut podul care lega piaţa şi teatrul de păpuşi de strada pe care aveam să ne întoarcem, era cel mai mic pod pe care îl văzusem până atunci, doar de patru paşi, atât de arcuit, încât trebuia să te ţii de balustrada de lemn; trebuia să te uiţi şi la picioare, să nu fie vreo scândură lipsă. Acasă, înainte de a adormi, am zâmbit. Virgil coborâse deja de la balcon, dar eu am văzut o scenă.

Bărbatul-păpuşar o sărutase pe fată în grabă. Am făcut fără voia mea un zgomot şi fata a ridicat înspăimântată spre balcon privirea. Nu-i mai ţin minte faţa, dar ochii ei căprui, umbriţi  de  spaimă,  rugători,   erau   umezi.   Am  închis  ochii. Când i-am redeschis, fata îmi zâmbea cu recunoştinţă. Sau cel puţin aşa am crezut eu atunci.

…Virgil prinsese o bufniţă; n-a vrut să-mi spună cum şi, mai ales, unde. Am dus-o în pod. Ciudat, era destulă lumină, din cauza ochiului de fereastră, rotund, de parcă am fi fost într-un submarin. Fără sticlă, bineînţeles; privit de afară, ochiul părea o gură absolută: înconjurată de dinţi roşii. Ca şi cum ar fi fost gata să te înghită. Ca să nu ne urcăm în pod, tata îmi povestise un basm încâlcit, cu un monstru care fusese blestemat (pedepsit adică) să împietrească, dar din care mai rămăsese, vie, gura.

O gură ciudată, fără buze, dar înconjurată de dinţi. Urcam totuşi în pod, era imens, negru, gâtlejul monstrului, atât de plin de funingine, încât talpa piciorului lăsa urme adânci, de parcă ne-am fi aflat pe o planetă îndepărtată, necercetată vreodată de vreun vânt. Podul trecea peste toate locuinţele, legându-le astfel; trebuia să umbli cu multă băgare de seamă, să nu te audă locatarii de jos; se temeau de şoareci, de hoţi, de ploaia care ar fi putut pătrunde prin stratul de smoală crăpat sub greutatea ta. Trebuia să fii atent şi la grinzile de lemn care coborau pe neaşteptate, mai mult murdărindu-te, decât lovindu-te. Şi, peste toate, la ambele capete, cele două guri ale monstrului. Te aflai într-un vierme uriaş, într-un animal imposibil,  cu  coaste  de  lemn,  bizare,  savant  îmbinate; sau într-un pântec de balenă; sau, pur şi simplu, într-un tunel, aşteptând mereu să vină un tren şi să-l traverseze şuierând, având în frunte farul, ca un ochi galben şi otrăvit. Sau într-o mină  din  care nu se scoate nimic, fără să fie părăsită. Sau într-o peşteră, plină de comori nebănuite, mii de lucruri de care oamenii mari nu aveau nevoie, dar de care nu se puteau totuşi despărţi. Ochiul (sau gura) şuiera continuu, fără să ne înspăimânte, aşa cum ar fi susurul unui izvor. Dacă l-ai fi auzit în casă te-ai fi înspăimântat, dar aşa…

Bufniţa era legată de picioare şi Virgil o ducea pe o creangă groasă, aşa cum văzuse odată într-o carte. Am aşezat-o cu grijă în ascunzătoarea noastră; nu mai ştiu cum îi spuneam. Bufniţa ne privea mirată, cu ochi galbeni, mari, rotunzi, de aur. Era bătrână şi frumoasă; nu un pui. Abia când clipea, observai că mai are o pleoapă, neagră, ca un solz, mai mult o pieliţă, care îi proteja ochiul  deranjat  de  lumină. „Şi  ce  facem cu ea?” „Nu ştiu. Eu zic s-o împăiem.” „Dar cum s-o împăiem… ne trebuie substanţe, care sunt otrăvitoare şi scumpe şi apoi nu ştim cum s-o împăiem.” „Îmi pare rău să-i dau drumul  după  ce   am   prins-o  atât  de  greu.”   „Dar  unde  ai prins-o?” Nu căzu în capcană. „Nu-ţi spun. Poate altădată. Nici tu nu mi-ai spus…” Coborî vocea. Se auzeau, greoi, egali, hotărâţi, paşii tatălui meu urcând scara podului. Mă strigă întrebător: „…Aici eşti?” Virgil dădu drumul bufniţei. O dezlegase cu o singură mişcare, bruscă, brutală, de frică. Bufniţa fâlfâi de două sau de trei ori din aripi, apoi plană deasupra capului tatei. Tata o văzuse în zbor din prima clipă, aşa că nu se înspăimântă. Se feri doar uşor. Prin ochiul podului văzurăm  bufniţa   zburând   tot   mai   sus,   urcând dealul şi oprindu-se într-un molid. Tata murmură pentru sine: „Nu-i aici. Altfel bufniţa…” şi coborî fără să se întoarcă, privind în întuneric, cu o umbră totuşi de îndoială. Ne-am strecurat cu grijă în grădină.

Acolo era altceva, acolo aveam voie să ne jucăm, eram sub ochii lor  adică. Ne-am privit unul pe altul; eram curaţi, nimic nu trăda prezenţa noastră de acum câteva clipe în pod. Ne-am ascuns de ochii lor sub un gard de  lemn,  cenuşiu,  ars  de  ploi  şi  de  soare.  De  acolo  priveam printr-un nod scos ce se mai întâmplă în casă. Apoi ne-am dus sub un măr, plimbându-ne nepăsători, până când ne-a văzut tata: „A, aici erai. Te-am strigat mai nainte. Vroia Gelu să mergeţi la pădure… Te-aş fi lăsat. Acum e prea târziu…” Mă pedepsise. Ştia că îmi place să merg la pădure. Ştia că fusesem în pod. Oamenii mari ştiu totul despre noi, nu poţi să le ascunzi nimic. Îmi venea să plâng. Nu mă mai interesa nici bufniţa, nici Virgil, nici grădina. Tata intră cu o căldare în mână în casă, nedându-ne nici o atenţie. Virgil îşi muşcă buzele. „Nu te-ar fi lăsat. S-a întunecat. Peste un ceas plouă.” M-am înseninat. Aşa era. Nu  m-ar fi lăsat. Priveam nodurile de lemn. Erau multe, mai mari sau mai mici. Ochii zmeilor care ne păzeau grădina. Niciodată n-am aflat dacă ne erau duşmani sau prieteni. Păzeau. Atât. Un fluture uriaş s-a lăsat pe gard. Un fluture „ochi de păun”. Nu mai văzusem un asemenea fluture decât în atlase mari şi grele, cu planşe colorate. Era întotdeauna pus la loc de cinste, ca cel mai mare şi mai frumos fluture de pe la noi. „E un fluture de noapte” – mi-a spus Virgil. „De asta nu-i vedem ziua.” Poate avea dreptate. Poate vorbea de lilieci sau de alte zburătoare ale nopţii. Auzisem că tornadele de pe coastele Floridei îşi au originea în simpla bătaie a aripilor unui fluture din America de Sud. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar brusc m-am înfiorat. Am prins fluturele cu uşurinţă. Era greoi, parcă uitase să zboare. Când şi-a deschis aripile, s-a auzit primul tunet. Apoi fulgerele au început să se arate de după deal, biciuind ploaia. Virgil a traversat în fugă strada. Nu l-au prins decât câţiva stropi. Am intrat în casă, aşezându-mă la fereastră. Aveam vederea destul de ageră. Ploua năprasnic; vedeam cum cad trei ploi, deodată: una dreaptă, grea, cu picături mari; alta venind pieziş, lovind în cealaltă, pulverizând-o aproape. Şi mai era o a treia ploaie, mai subtilă, mai perfidă, care parcă răsărea din pământ. N-a ţinut mult furtuna. Am privit spre deal, unde mai ploua. Soarele reapăruse de după nori, alergând umbrele pomilor, urcând casele şi gardurile. Între deal şi pădure apăru deodată, uriaş, ochiul bufniţei. Numai că acum nu ne mai privea răutăcios, chiar dacă se frânsese în şapte culori. Îl aşteptam să clipească. Numai că un curcubeu nu clipeşte niciodată.