Mă urmăreau şi alţi ochi. Ochiul cu irisul de aur al unei fete din vecini. Colonia în care stăteam nu mai era acum atât de omogenă ca la început. Pe lângă ceferişti şi mineri, în ea locuiau acum şi mici funcţionari, croitori, cizmari, dulgheri, ba chiar şi familia unei moaşe.

Părinţii fetei veniseră de undeva din sud, fata ne povestea de Dunăre, care era uriaşă, atât de mare, că nu-i vezi capătul şi atât de adâncă, încât un brad ar fi fost acoperit cu totul; n-o credeam, bineînţeles, dar fata povestea frumos şi noi o ascultam cu plăcere.

Fata avea ochii de culori diferite (dreptul – căprui, având culoarea albăstrie a cafelei turceşti, iar stângul – galben, ca de pisică). Nu ştiu ce era în inima ei, dar fata căuta să ne convingă de faptul că e fericită aşa (altfel cine s-ar mai uita atâta în ochii mei, sunt mai interesantă aşa, sunt însemnată, am un ochi de aur), mutrişoara cu boticul prelungit se cutremura pentru câteva clipe, nu ştiu dacă a râs sau a plâns, căci fata nu râdea şi nu plângea până la capăt niciodată.

Ochiul ei galben mă urmărea şi în vis, eram încă la vârsta basmelor şi îmi închipuiam că fata e o vrăjitoare (sau măcar fata unei vrăjitoare), că ochiul ei nu e altceva decât capătul înroşit al funiei care sfredelea stânca în urmărirea lui Făt-Frumos, sau o stea prea îndepărtată; putea fi şi o creatură ciudată, îngheţată în metamorfoza ei, tocmai când ea, vrăjitoarea, încercase să se preschimbe în lup, în tigru sau în altă fiară şi timpul, aliatul lui Făt-Frumos, o fulgerase cu sabia sa, îngheţând-o aşa, pe jumătate fiară, pe jumătate om.

Nu ştiu dacă fata bănuia ceva din fantasmele mele, vedea că mă înspăimântă ochii ei şi faptul părea s-o amuze; venea adesea lângă mine, căuta să mă privească cât mai mult în ochi, râdea de mine: „nu-i aşa că ţi-e frică de mine…”; eu mormăiam ceva drept răspuns, ceva ce nu era nici confirmare, nici infirmare, pentru că de fapt nu puteam să-mi lămuresc nici mie sentimentele care mă încercau; de fapt mă temeam de propria mea imaginaţie, de propriile mele coşmaruri.

Tatăl fetei era militar, aşa că după vreo doi ani şi-a luat familia şi tot calabalâcul şi a plecat într-o altă garnizoană, undeva mai spre inima ţării.

Ochiul galben al Pachiţei (abia acum mi-am adus aminte cum  o  chema!),  ochi  de  aur, de  lacrimă de răşină sau de jar m-a urmărit îndelung şi mă urmăreşte şi acum în coşmarurile mele.

Nu sunt de fapt coşmaruri, dar nici vise, ci ceva intermediar, coşmaruri blânde sau vise agresive.

Moda nu e legată doar de vestimentaţie, aşa cum cred unii. Privesc joaca unor copii pe fereastră: nu e nici o deosebire între joaca lor şi joaca mea, de copil, de acum atâţia ani. Curios, anumite jocuri, obiceiuri, cântece, versuri, obiecte revin, ciclic, aparent fără nici o explicaţie. Nu e vorba de alţi protagonişti ajunşi la o aceiaşi vârstă (zece ani, de exemplu), ci de aceiaşi copii, care redescoperă praştia, arcul, piatra, copacul, frânghia. Aveam nouă ani când ceata noastră redescoperise arcul. Cel mai bun era cel din lemn de alun, iar săgeţile… Cu săgeţile era o altă poveste. Trebuiau să fie drepte şi uşoare, cu vârful ascuţit, să se poată înfige în pământ sau în lemn. Vârfurile le făceam din cuie pe care le pileam până când ajungeau atât de ascuţite încât intrau cu uşurinţă şi într-o tablă mai subţire; sau din peniţe (se scria cu tocul, stilourile erau rare şi păreau incomode).

Într-o zi, colegul meu de bancă a lipsit, fără ca cineva să ştie ceva. Spre sfârşitul orelor am aflat totuşi că avusese un accident şi că îşi pierduse un ochi. Peste vreo două săptămâni s-a întors la şcoală. Avea un ochi acoperit cu o crustă solzoasă, care îi acoperea şi pleoapele.

Băiatul era totuşi liniştit. Mi-a povestit ce se întâmplase. Trecea prin parc şi dintr-o tufă a ţâşnit o săgeată. „M-am ferit, dar săgeata a fost mai rapidă. M-a lovit drept în ochi. Am mai văzut o flacără galbenă, ca la o explozie şi am căzut. M-au ridicat oamenii. Nu  ştiu  cine  m-a  lovit. Un copil, desigur. L-am auzit cum fugea, înspăimântat de ceea ce făcuse. N-a vrut să mă lovească şi, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi reuşit. Tata a vorbit cu doctorul. Doctorul i-a spus că trebuie să mă opereze, dar că o să-mi salveze ochiul.”

Îl priveam şi tăceam. Nu credeam că cineva îi mai poate salva ochiul. „N-ar fi fost nimic, dacă săgeata nu ar fi fost otrăvită. Vârful i-a fost muiat în sodă caustică.”

Am găsit acasă o cutie cu sodă caustică. Chiar aşa scria pe ea: „Sodă caustică. (Solzi).” Am crezut că scria aşa pentru a arăta forma rănii pe care avea să o facă, nu forma de prezentare a respectivei substanţe.

Într-o noapte, am visat toţi ochii: ochiul de sticlă al vărului tatei, ochiul galben al Pachiţei, ochiul lui Adrian, colegul meu de bancă, ochiul unui somn pe care îi adusese odată tata, ochii fosforescenţi ai pisicii noastre pe care îi văzusem într-o noapte, când eram eu singur acasă şi pisica făta (a şi murit peste trei zile, cu pisoi morţi în ea), proprii mei ochi, care, iată, telescopici şi cameleonici se învârteau în toate direcţiile, fără vreo oprelişte. Părea că se nasc lumi noi, galaxii de ochi, nu de stele, ochi incendiari, care se roteau încontinuu, într-un vârtej auriu, într-o beznă absolută, când strângându-se, când răsfirându-se, pulsând într-o uriaşă inimă de foc şi de ochi. Încercam să închid ochii, ochii mei, să nu mai văd nimic, contrastul dintre foc şi smoală era prea puternic; zadarnic, imaginile veneau din interior, tata mi-a spus a doua zi că am avut febră „aproape 42⁰, ca la păsări”; nu ştiu de ce a mai adăugat şi asta „ai delirat, ai vorbit tot timpul despre nişte ochi rotitori şi alte bazaconii, bine că acum eşti bine” şi a plecat la serviciu grăbit, întârziase, el care nu întârzia niciodată.

Noaptea (de ce numai noaptea?) mă mai torturau imagini: pupila cenuşie a bunicii, cu irisul de un verde putred, otrăvit, ochiul ei tocit de câte văzuse în mai bine de optzeci de ani; ochii negri (se spune că nu există ochi negri – nu e adevărat – există), atât de negri, încât pătau sclerotica, ai fetei cu care m-am sărutat prima oară, ochi de antracit; ochiul ciclam al vecinei, refugiată la noi în casă, fugită de pumnii bărbatului ei beat, care, furios, încerca s-o orbească.

Dar, peste toate, două imagini care păreau de neşters: ochii unui tăietor de lemne, care fusese lovit la cap de o creangă căzută de la câţiva metri („…o creangă? Cum adică?” „Da, o creangă. Numai că acea creangă era mai groasă ca un braţ de om vânjos şi apoi a căzut de la vreo şase metri…”); creanga îi zdrobise faţa, cineva încercase, stângaci, cu un prosop, legat într-un bandaj, să mai oprească sângele; gura era însă plină de sânge, omul a mai trăit o jumătate de oră, a murit în drum spre spital. Ochii acelui om erau teribili, omul nu mai putea vorbi, vorbea numai din ochi; nu erau în ei nici un regret, nici durere, nici ură, nici uimire, ci doar o pace adâncă, o seninătate pe care n-am mai regăsit-o de atunci în ochii cuiva, mai mult decât o împăcare cu soarta, era ceva dumnezeiesc, ceva peste firea lucrurilor şi a oamenilor, ceva de dincolo de lumea noastră atât de meschină, atât de ticăloşită, lume  de  humă  şi  de  tină, o lumină de sfânt, pe care ar trebui s-o regăseşti în ochii sfinţilor, în biserici, dacă sfinţii ar fi pictaţi de mari maeştri.

Seninătatea asta mă tortura mai mult decât cel mai teribil coşmar.

A doua imagine, tot de neşters, era a unui pădurar sau a unui culegător de ciuperci, un om cu cizme de cauciuc, prăvălit de cine ştie ce lovitură năprasnică a sorţii peste un muşuroi de furnici, prăvălit cu faţa în sus, cu faţa complet acoperită de furnici.

Când m-am apropiat de el, furnicile s-au refugiat din ochii lui şi atunci pentru câteva clipe am crezut că omul nu murise; murise cu ochii larg deschişi, avea nişte ochi de o culoare unică, ceva între albastru ceruleum şi vernil, extrem de luminoşi, am fost tentat chiar să-i spun câteva cuvinte, dar am rămas cu gura uşor întredeschisă, am închis atunci ochii, dar n-am scăpat de imaginea teribilă pe care o avusesem în faţa ochilor cu câteva momente înainte: ochii săi întunecaţi, acoperiţi de furnici şi care se deschiseseră fulgerător.

Îmi dau prea bine seama că nu pot povesti imaginea aceea dinamică, mi-ar trebui multe pagini şi un talent descriptiv pe care nu îl am, dar senzaţia mea a fost că ochii fuseseră vii pentru  o  clipă, în  acea clipă, că omul mă aşteptase pe mine să-mi spună ceva important, poate numele ucigaşului, dacă fusese ucis şi nu murise de moarte bună; nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, am anunţat jos în vale pe câţiva sondori, după câteva zile au venit trei oameni la noi acasă să le povestesc cum l-am găsit, când l-am găsit, dacă l-am mişcat cumva de la locul lui.

Am răspuns cum m-am priceput mai bine, nu i-am întrebat pe  anchetatori  cine  era omul, nu vroiam să ştiu nimic despre el, i-am întrebat totuşi de ce furnicile îi căutaseră îndeosebi ochii; „era un adevărat nod de furnici în dreptul ochilor”; pe moment nu mi-au răspuns, apoi un bărbat mai în vârstă mi-a răspuns, răspunzându-şi sieşi parcă: „ochiul e umed, e partea cea mai umedă a corpului”; au plecat după ce au mulţumit, mie şi tatei. De ce, n-am înţeles prea bine.

Aveam atâţia ochi sub pleoape, încât nu mai vroiam să-i privesc pe oamenii din preajmă-mi în ochi. De teamă. De ruşine.

Nu vroiam să le fur ochii pe care apoi, în nopţi torturante, să li-i restitui, vărsându-i în mine, din mine, aşa cum verşi o căldare plină.

Să-i privesc pe oameni în ochi am reînvăţat mult mai târziu, când intrasem bine în adolescenţa care mă subţiase şi mă înălţase, ca o boală fără leac, dar şi fără dureri.

Fiara stă la pândă. Se joacă cu piciorul meu drept. Tânjeşte după puţină libertate. Până la urmă mă fentează, sărind peste picior. Intervin imediat. O lovesc uşor. Rămâne prizonieră în cameră. Nemulţumită, nu mai toarce. Nici nu miaună. E, cred, mâhnită. Mă dispreţuieşte probabil. Hotărât lucru, între noi nu a fost o dragoste la prima vedere.

„Rămâne atunci pe luni.”

„Perfect.”

Plec îndoit. La un moment dat, lucrurile îmi păruseră clare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau mai bine seama că e destul de complicat. E ca şi cum cineva ţi-ar spune fii liber  şi tu imediat ar trebui să şi fii liber sau să mimezi libertatea. Cum poţi să mimezi libertatea? (Scriu aceste rânduri şi îmi dau perfect de bine seama că rândurile mele seamănă tot mai mult cu proza unor adolescente aflate într-o clasă terminală la un liceu de filologie: sinceră, plină de idealuri, naivă, ambiţioasă, vrând să cuprindă şi să surprindă absolutul. Auzi: cum poţi să mimezi libertatea? Ce prozator care se respectă cât de cât ar scrie o asemenea banalitate? Uneori şi un cuvânt prost plasat te poate descalifica. Darămite o propoziţie întreagă! Cu toate acestea, zâmbesc. Nu-i nimic, globalitatea contează! În fond, cine stabileşte că e bine sau nu să ai în capul unei propoziţii un semn de întrebare, un punct sau un semn de exclamare.?!)

E duminică, mâine e termenul-limită de predare. (Orice termen este o limită, dar asta e o simplă observaţie!) Nu am scris încă nimic. Încerc să-mi amintesc discuţia, scene, frânturi de senzaţii, succesiunea întrebărilor. Pentru un fel de ciné-verité, pentru o descriere fenomenologică a unei încercări de globalizare de integralitate corp – minte – suflet. Mă simt tot mai descoperit, cu creierul gol, mai ruşinat decât dacă aş fi fost descoperit în pielea goală. Acolo poate fi vorba de o întâmplare, de un accident, aici poate fi vorba de ceva diacronic,  de o involuţie. Încerc câteva exprimări frumoase, surprinzătoare, dar, în nici un caz, profunde:

„Sufletul este catalizatorul (de platină) dintre minte şi corp.”

(Banal, preţios şi, ceea ce e mai grav, neadevărat.)

„Între o parte a corpului şi corp este o relaţie sinecdoctică. Adică, o figură de stil.” (Partea poate înlocui întregul, după cum şi întregul poate prelua, chiar dacă pe un termen scurt, funcţiile şi realitatea (virtuală) a unei părţi. Exemple: un picior amputat, o mână retezată. Îţi simţi, în continuare, timp de câteva luni, degetele retezate sau degerate.)

Nu-mi iese nimic. Bâjbâi. Nu am cuvinte, nu am cunoştinţe de specialitate.

Sunt într-o mlaştină şi cineva mă îndeamnă să mă deplasez spre nord cu ajutorul busolei. Şi dacă nu am busolă? Atunci după muşchiul copacilor din pădure. Arată întotdeauna nordul. Şi dacă în pădure nu sunt copaci? O clipă interlocutorul rămâne surprins, apoi continuă, interogativ, conclusiv: Cum n-o să fie copacii în pădure? Continui şi eu, absurd, încăpăţânat:  Nu mai sunt, pentru că i-au tăiat braconierii de copaci, hoţii de lemne sau cum s-o mai fi numind!

Celălalt tace, crezând că îl ironizez. De unde! Eu nu sunt decât obosit, îmi vine să dorm până când mă voi acoperi de solzi.

Sunt într-o mlaştină, nu mă (s)cufund încă, dar patinez, odată cu cuvintele. gândesc fascicular, schizofrenic, cultura (presupusa) îmi joacă feste, cuvintele glisează, alunecă, se rostogolesc, se mânjesc: integral, (în tergal), integrală (matematică sau pâine semialbă, semineagră), integrat, integrativ, integrator (rimează cu aligator, cu pinguinul din Labrador, Apolodor), glob (din cauza lui Atlas: gheb), globală (gloabă: nu zâmbiţi –  există şi taxă de gloabă!), globalizare (balizare în formă de glob, nu ca acele conuri lipite închipuind geamanduri), din nou globalizare (un glob în zare), globalităţi (rimează cu plăţi), corp, corpuscul (un corp minuscul), corporal (exact aşa: un oral! – adică povestit), in corpore, corporeal (un corp real?), bulă, bilă, silă, somă, vomă (golf de cuvinte). Mintea mea e o roată dinţată, dar care şi-a tocit dinţii. (Tot o judecată…„profundă”!)

„Ar trebui să se facă actor”- spunea tata neutru.

Din tonul său, puteai înţelege orice: şi că minţeam atât de convingător, încât ceilalţi credeau în ficţiunile mele, aşa cum un actor ne oferă iluzia unei realităţi, atât de veridic încât spectatorul se uită pe sine, intrând în adevărul protagonistului, în spaţiul şi în timpul lui; şi că recitam cu talent versuri dintre cele mai dificile (nu ca înţeles, ci ca sonoritate, deosebindu-mă mult calitativ de ceilalţi copii care simţind doar rimele, cântă poezia); şi că eram un simulant, cerşind de la toţi afecţiune, favoruri, avantaje de tot felul, dintre care, acela de a pleca la joacă, era, desigur, cel mai important; poate şi faptul că îmi improvizam, cu un decor minim, scene, la care asistau şi alţi copii.

Şi, cel mai deosebit şi impresionant fapt, era acela că prichindeii, care se plictisesc foarte repede şi nu ţin cont deloc de „uzanţe”, întorcându-ţi repede spatele când nu-i mai interesează situaţia, rămâneau ore întregi gură-cască, semn că ceea ce vedeau în faţa ochilor îi impresiona şi îi interesa.

Până la admitere au mai fost destule împrejurări care au probat talentul meu actoricesc; era apoi şi alte avantaje, dintre care fizicul nu era deloc de neglijat: eram înalt, subţire, cu un profil plăcut, delicat, de androgin, contrazis oarecum de trapezul spatelui, cu bicepşii dezvoltaţi, mândria oricărui adolescent, cu un mers natural elegant, cu mâini elegante, subţiri, dar puternice, de „pianist”, cu o piele albă, moale, răcoroasă precum zăpada proaspăt căzută. Părul era de culoarea mierii, iar ochii, căprui, băteau în negru (la supărare, la necaz, la mânie) şi în albastru, atunci când eram relaxat, senin, calm, liric.

De aici, oarecum firesc, succesul la fete, care îmi căutau prietenia, tulbure, încă nevinovat, le plăcea pur şi simplu prezenţa mea, eşti odihnitor – mi-a spus odată una dintre ele -, asta e marea ta calitate, respiri sănătate şi forţă şi inspiri încredere.

Era bun de prieten, nu de iubit. Fetele mă căutau pentru motivul că inspiram o încredere inexplicabilă părinţilor, în primul rând mamelor.

Scenariul era simplu, stereotip, plictisitor pentru mine până la urmă: mă prezentam la fată acasă, pentru a-i ruga părinţii să ne lase să mergem la teatru, la film, la o cofetărie.

Primeam, bineînţeles, acceptul: fata, veselă, tandră, sprinţară, mă lua de braţ, dădeam colţul străzii şi era întâmpinată de prietenul ei adevărat (care îmi strângea, prieteneşte, complice, mâna, adăugând şi un mulţumesc uşor, aşa, ca o şoaptă).

Eram imediat uitat şi redeveneam important peste două sau trei ore, când trebuia să duc fata înapoi, acasă, să le mulţumesc din nou părinţilor, să-i asigur că totul a fost bine).

În cele două-trei ore, îndrăgostiţii se plimbau pe străzi lăturalnice, se mai şi sărutau, îşi făceau declaraţii, se simţeau bine, ocrotiţi de şansă (erau învăluiţi de acea aureolă pe care o au doar îndrăgostiţii, aureolă care îi protejează de ochii necruţători ai mătuşilor, vecinilor, rudelor mai mult sau mai puţin apropiate, de tâlhari, de derbedei, de beţivi, de oameni răi într-un cuvânt).

Nu mai aveam timp şi pentru mine, inclusiv timp pentru o prietenie. Lucrul acesta nu mă deranja prea mult, ci doar faptul că după – amiezile mi le pierdeam făcând servicii altora, patru ore bine în fiecare zile, era mult, noroc că îmi recâştigam o parte din timp citind, iar restul timpului observam, fetele erau altfel decât la venire, erau transportate, visătoare, leneşe, respirau acea lene şi seninătate pe care ţi-o dă certitudinea că eşti iubit (această complicitate a funcţionat perfect aproape tot timpul liceului: am avut noroc, niciodată nu s-a întâmplat ceva neplăcut sau neprevăzut, eram probabil şi eu atins de aura îndrăgostiţilor).

Aveam, datorită în primul rând „serviciilor prestate”, o groază de prieteni, fete şi băieţi.

Când intram în clasă, dimineaţa, la prima oră,  se auzea un murmur de satisfacţie: nu lipseam, nu eram bolnav, eram deci disponibil după-amiaza.

Nu aveam vicii, nu eram deci coruptibil, făceam ce făceam dintr-o solidaritate a vârstei, dintr-un soi de fair-play natural: dacă eu aveam o calitate, nu-mi băteam capul să analizez şi să mă analizez, de unde venea acel aer de încredere, acea fascinaţie ce aducea cu hipnoza, niciodată nu am fost refuzat, poate că mamele îşi doreau iubitul pe care nu-l avuseseră ele la vârsta fetei lor, se răzbunau pe soarta lor de soţie, de mamă, de gospodină; dacă aveam o calitate, se vede rară, mi se părea firesc să-i ajut şi pe alţii, deşi cred că în majoritatea cazurilor s-ar fi descurcat şi singuri.

 Lucian Strochi