Eram invitat des la onomastici, dar acceptam rar, din două motive: mă temeam ca nu cumva să mă întrebe vreun „detaliu” vreun părinte şi eu să nu mai ţin minte contextul şi în plus, nu am avut niciodată spiritul de turmă, de gaşcă, de grup, de animal primar care simte nevoia să se grupeze în colonii.

Uneori, foarte rar, însoţeam cuplul la spectacol. Asta numai când exista pericolul real de a fi deconspiraţi sau când la respectivul spectacol (de teatru, de circ, film) putea veni şi vreo cunoştinţă, care apoi să comenteze absenţa mea şi prezenţa altcuiva.

Deşi eram un liceu realist, eu însumi fiind înscris la o asemenea secţie reală, exista o tradiţie culturală autentică, nu mai puţin de trei regizori mari ai ţării fiind absolvenţi, în timp, ai acestui liceu; în plus, liceul beneficiase şi pe prezenţa, ca profesor la catedră, e drept că numai doi ani, a unui dramaturg celebru, cândva asistent al lui Blaga, personalitate cu adevărat enigmatică şi emblematică şi care ne-a marcat într-un fel sau altul pe toţi cei care l-am cunoscut.

Prin urmare se juca teatru în liceu, chiar în limbi străine, în franceză îndeosebi.

Nu exista între mine şi ceilalţi o diferenţă valorică sensibilă; e drept că nu gesticulam inutil cu mâinile răşchirate, ca mulţi dintre ei, încercam să-mi modulez vocea s-o fac cât mai expresivă, credibilă, adecvată situaţiei de pe scenă.

Din această cauză uneori coboram vocea la nivelul firescului şi mi se întâmpla să aud din sală câte un „protest” gen: „mai tare, că nu se aude în fund”; bineînţeles, remarca stârnea, din cauza ambiguităţii (inconştiente sau căutate), râsete în sală şi momentul meu era pierdut.

Nu mă pierdeam însă cu firea, în fond eram nişte amatori, nu aveam nici microfoane de fond, sala era înfundată şi până la urmă, ceea ce conta era atmosfera generală, relaţiile stabilite cu partenerii.

Existau şi serbările şcolare, ce scădeau cantitativ proporţional cu creşterea, cu înaintarea noastră în vârstă: multe la vremea şcolii generale, din ce în ce mai puţine în liceu.

Eram considerat un bun recitator. Frazam corect, urmăream ritmul interior al poemului, foloseam judicios efectul pauzelor, cezura interioară, ştiam să mă ajut de gesturi care să nu fie tautologice, ci să permită spectatorului să anticipeze adevărul din vers.

Cariera mea de recitator s-a sfârşit însă brusc, când, la o aceeaşi serbare, mi s-au întâmplat două lucruri neplăcute.

Era un spectacol-concurs, inter clase, concurs dotat atât cu premii individuale, cât şi cu unul colectiv, o excursie în Maramureş. Un concurent a venit cu o poezie proprie şi a obţinut punctajul maxim, deşi recitase lamentabil (reţin doar finalul: …şi Bărăganului întinse (probabil câmpii)).

Juriul fusese probabil impresionat de acel „proprie”, care însemna creaţie şi nu mai punctase interpretarea. (Am înţeles atunci un lucru pentru toată viaţa şi anume faptul că un compozitor este mai valoros decât un interpret, chiar formidabil, al operei sale, că un poet este mai important, pentru un act artistic, evident, decât un actor, că un pictor e mai important decât un critic de artă, deşi pianistul, actorul sau criticul sunt, adesea, şi ei creatori. Numai că ei sunt creatori de categoria a doua.)

Revenind la concurs. Eram păstrat pentru final, aşa cum, într-o ştafetă, ultimul alergător trebuie să fie cel mai bun.

Am încercat să recit o poezie pe care o pregătisem foarte atent.

Ghinionul meu a fost că poezia respectivă mai fusese recitată de vreo două ori şi,  atunci când am deschis gura să lansez primul vers, din sală am auzit un „ăăăă” a lehamite, a nemulţumire, „asta am mai auzit-o, ceva nou dacă eşti în stare”.

M-am intimidat, buzele mi s-au uscat brusc, gâtul mi s-a blocat, nu mai aveam aer, şi când, în sfârşit, m-am deblocat, din cauza efortului probabil, uitasem poezia.

Am tras câteva bâlbe, m-am înclinat ca un japonez în faţa spectatorilor şi am ieşit în culise.

Eram roşu tot, ochii îmi erau arşi ca de conjunctivită, mă ardeau, priveam înb gol şi nu scoteam o vorbă.

Colegii care se pregăteau să mă admonesteze (pierduserăm în fond concursul şi numai din vina mea), impresionaţi de cum arătam, au uitat şi de concurs şi de reproşuri şi mi-au adus un pahar cu apă rece.

„Lasă nu mai pune totul la suflet. Ai pus prea mult suflet. E doar un concurs, vor mai fi şi altele”- m-a liniştit o colegă, posesiv, protector, cu un aer de superioritate. Era cloşca clasei.

Am fost furios pe toţi, în primul rând pe mine. Dacă vroiam să câştig cu adevărat, ar fi trebuit să citesc mai întâi atent regulamentul, să văd ce se punctează mai bine, nu aveam decât să vin şi eu cu o creaţie proprie; şi apoi ce importanţă avea faptul că şi alţii recitaseră aceeaşi poezie? Era chiar mai bine, se putea face mai uşor diferenţa, era situaţia de la impusele de la patinaj sau de la gimnastică.

Şi atunci i-am spus unui prieten, coleg de bancă:

„Diferenţa dintre mine şi un prost este că eu nu fac de două ori aceeaşi greşeală.”

Nu ştiu dacă acel moment sau altul m-a decis pentru meseria (cariera) de actor. Îmi plăcea să fiu actor, mă temeam însă de armată, nu atât de duritatea ei, cât de faptul că urma să mă scoată, în caz de nereuşită, cel puţin doi ani, din circuit.

Or, admiterea la teatru era cea mai dură, din cauza locurilor ridicol de puţine, din cauza subiectivismului (firesc, până la un punct) al examinatorilor, ei înşişi actori în majoritate, din cauza pilelor, relaţiilor, cunoştinţelor.

Am riscat totuşi şi spre surprindere mea, am reuşit, lucru extrem de rar, din primul foc. Faptul mi-a atras, în egală măsură, simpatii şi antipatii. (Măi, băieţică, mai stai şi la coadă. Chiar vrei să ajungi primul. Abia de i s-a dus caşul de la gură şi vrea să joace teatru cu monştri sacri, cu maeştri.. Tava, băiete, tava. Cu asta încep toţi. Cu asta ai să începi şi tu.) Dar şi:

„E bine că ai reuşit aşa. Complexele le au numai cei complexaţi. Nu te lăsa intimidat de nimeni, chiar dacă e vorba de nume consacrate, de actori pe care îi consideri mari. Puţini au avut norocul tău. Şi asta se plăteşte. Nu uita că eşti invidiat atât pentru fizicul tău, cât şi pentru tinereţea ta, pentru aerul de încredere pe care îl inspiri.

Nu e vorba de orgoliu, nici de impertinenţă, ci de ceva mult mai rar: conştiinţa propriei valori.

Nimeni nu te poate clinti cu nimic. Faci parte din rasa rară a învingătorilor. Nu a învingătorilor mărunţi, care au învins din întâmplare sau prin tâmpă perseverenţă şi insistenţă. Din rasa marilor învingători, obişnuiţi cu laurii divini împodobindu-i  fruntea.

Şi lucrul acesta e evident pentru toţi, chiar dacă nu recunosc acest lucru. Nici nu au cum să-l recunoască. Dar, cu timpul se vor obişnui cu tine.

Vei fi asaltat şi căutat de actriţele mai vârstnice, dornice de carne proaspătă. Apoi de actori mai tomnatici, din aceleaşi motive.

În fine, mai greu, dar durabil, te vei apropia de cei de vârsta ta. Vor deveni prietenii tăi, complicii tăi.

Meseria asta e grea, e dură, are multă zgură, mult noroi, multă mizerie (de toate felurile).

Dar îţi oferă şi momente unice, când îţi dai seama că ai reuşit, momente de încântare astrală.

Atunci eşti plătit, cu vârf şi îndesat, pentru toate eşecurile, umilinţele şi suferinţele îndurate.

Ascultă-mă bine, că sunt vulpe bătrână.

Doar un lucru îţi cer: să nu uiţi acest monolog, când vei fi mare.

Am fost primul, care mi-am dat seama cine eşti, ce valoare ai. Să nu uiţi asta.”

N-am uitat. Iată dovada.

…Orice actor  este o personalitate accentuată. El trebuie să fie altfel decât ceilalţi.

Aflat într-un grup, el va vorbi mai tare decât toţi, va atrage obligatoriu atenţia asupra sa, va încerca să interpreteze ceva, să spună un banc, să relateze o întâmplare amuzantă, (ideal ar fi o întâmplare din teatru), să imite, să povestească despre bâlbe, chiar despre ale lui, acum e generos, tolerant, ce a fost a fost, despre turnee, mai ales despre cele din străinătate, despre cum şofează, despre cum încalecă un cal, eventual să cânte, chiar dacă nu are o voce grozavă, să iasă într-un fel în  evidenţă. Altfel nu e actor.

Scena, dincolo de text, dincolo de decor, dincolo de muzică sau mai ştiu eu ce accesoriu, rămâne o luptă umană. Dacă nu ai experienţă pe „scândură”, dacă nu ai prezenţă de spirit, „replică”, eşti pierdut.

Un actor cu experienţă te va face să vorbeşti cu spatele la public, îţi va da replici inexistente în textul piesei (sau le va rosti pe cele adevărate în şoaptă, obligându-te să fii cu urechile ciulite, atent la text, nu şi la interpretare), va încerca o glumă nevinovată (clasică e cea cu geamantanul pe care tu îl crezi gol şi care e plin de bolovani), va face un gest complice spectatorului, o mie şi una de chestii.

Şi totul pentru câteva aplauze în plus.

Nu vreau să spun că nu există şi o solidaritate de breaslă.

Un actor poate să spună orice despre un actor. Un novice nu are voie să facă nici cea mai mică apreciere negativă.

Poate doar şoferii să manifeste mai multă solidaritate decât actorii.

Atunci când un actor e bolnav, ceilalţi actori devin copii, nu ştiu cum să se comporte, emoţiile lor sunt atât de puternice, atât de intense, încât le-ai crede nefireşti, contra sau pre-făcute.

Citesc rândurile scrise. Nimic interesant. Le-ar putea scrie oricine. Ar trebui să le rup (paginile). Le mai păstrez. Pentru „documentare”.

Oricum mă conving tot mai mult că îmi lipseşte ceva pentru a fi scriitor. Problema e că nu ştiu ce anume. Am crezut în complementaritatea artelor. Credeam că e suficient să fii un actor mare, pentru a fi şi un scriitor mare. Nu e deloc aşa.

M-am întrebat adesea de unde vine fascinaţia pe care actorul o exercită asupra omului obişnuit, comun, de rând, de pe stradă. Ce anume îi atrage pe ceilalţi oameni? De ce vor acei oameni autografe, poze, zâmbete, strângeri de mână? (Atenţie, prea multe semne de întrebare!)

Gloria nu e o boală molipsitoare, nu se ia.

Să fie admiraţia lor pentru performanţa, cred unică, pe care o reuşeşte actorul, aceea de a se multiplica la infinit, schimbându-şi mereu identitatea, vârsta, uneori sexul, profesia, personalitatea, destinul, partenerii? Pentru asta îşi pune la bătaie sufletul şi trupul.

Să fii rege seara şi cerşetor la matineu, să fii Romeo vineri şi Hamlet duminica, Baba Hârca marţi şi miercuri un bătrân astronom înţelept, iar joia un dipsoman, e o performanţă pe care puţini o reuşesc.

Actorul, s-a spus bine, e un personaj absurd, un vânzător şi un cumpărător de iluzii.

(Scriu fraza de mai sus şi îmi dau seama că nu rostesc decât adevăruri răsuflate, demult ştiute, de parcă aş declama fals, fără vlagă, fără entuziasm, fără participare textul unei piese arhicunoscute.)

Mă tem că mi-am pierdut identitatea, că nu mai sunt eu, că nu mă mai pot exprima decât pe scenă.

Strada nu-mi mai aparţine, după cum nu-mi aparţine nici petecul alb al hîrtiei, batistă, fâşie de cearşaf duhnind a aşteptare, amprenta pasului perfect al unui Dumnezeu neantropomorf.

Dar astăzi m-am hotărât: voi urca pe scenă şi-mi voi interpreta cu adevărat rolul; rolul meu, adevărurile mele, gândurile mele şi nu ale altuia, fie el chiar Shakespeare.

Ce mi se poate întâmpla? Mai nimic. Cel mult se va trage, la un moment dat, cortina. Voi fi sancţionat cu zece la sută din salariu pe trei luni. Povestea va circula din gură în gură şi pe la alte teatre. Regizorii se vor feri un timp să-mi mai încredinţeze roluri importante. Nu vor renunţa însă la mine. Contractul meu e pe perioadă nedeterminată.

Orice om are dreptul la un moment (sau mai multe) de iluciditate. Eu de ce nu aş avea? Cum să fac totuşi?

Va trebui să plec din rol, să dau apoi impresia că improvizez.

Dacă sunt cu adevărat bun, atunci în voi cuceri. Spectatorii, maşiniştii, maestrul de sunet, maestrul de lumini, directorul vor uita pentru ce au venit. Mă vor asculta cu sufletul la gură. Şi, dacă îi voi convinge, atunci vor răsuna aplauzele, cascade de aplauze. Iar aplauzele vor fi indulgenţele mele, iertarea mea.

Risc şi să fiu fluierat, chiar huiduit. În fond, încalc o convenţie.

Spectatorul a plătit un bilet pentru o anume piesă, cea de pe afiş, nu pentru elucubraţiile mele. Risc să fiu fluierat.

Dacă se va întâmpla asta, înseamnă că niciodată nu am reprezentat o valoare, că aş putea fi fluierat oricând, chiar pe textul altuia.

Aşa că trebuie să risc. Dar ce anume trebuie să le spun? Evident, va fi vorba de un monolog. Dar ce anume va conţine acel monolog?

Am câteva soluţii.

Prima ar fi să încerc să port un dialog cu sala, cu spectatorii. Să le spun cine sunt cu adevărat…

…Repetiţiile demarau întotdeauna greu; există – deşi nu s-ar crede – destulă birocraţie (sau cum s-o fi numind) şi în teatru.

Piesele trebuiau întâi alese dintr-un set destul de voluminos de către Secretariatul literar. (Evident că şi Directorul avea un cuvânt greu de spus, poate chiar decisiv, în această chestie).

Decisivă era forţa argumentelor, care de obicei se reduceau la trei. „Dă bine” – adică piesa ar putea avea succes la public (sau, eventual, la „critică”); „Regizorul” –(adică să găseşti un regizor care să se încumete să pună în scenă piesa propusă); „Trupa” – (adică să ai acoperire în actori, să poţi rezolva toate rolurile).

Teoretic, cam aşa stăteau lucrurile. În realitate aveai mult mai multe situaţii. Venea, de exemplu, un regizor şi-ţi propunea EL o piesă; dacă regizorul avea un oarecare nume, dacă era în relaţii bune cu Directorul sau măcar cu Secretarul literar, dacă era susţinut de câţiva actori, atunci avea şanse reale.

Sau venea un dramaturg cu o propunere. Sau chiar un actor. Sau Directorul. Sau secretarul literar.

A doua etapă nu era obligatorie, dar orice teatru care se respectă ţinea cont de ea; piesa aleasă era dată la lectură actorilor. Se ajungea apoi la prima lectură, făcută de obicei de către regizor, lectură urmată de expunerea punctului de vedere al regizorului (cu alte cuvinte motivaţia sa).

Tot acum se stabilea şi Distribuţia (o scriu cu literă mare, pentru că e foarte importantă pentru noi, actorii: o distribuţie inspirat aleasă înseamnă, cred, o jumătate din reuşita unui spectacol).

E momentul în care se înnoadă sau se desfac prietenii. Tensiunea e maximă. Amanţii devin soţi, soţii devin amanţi, duşmanii prieteni, prietenii duşmani, memoria funcţionează ireproşabil, atunci şi actorul care nu poate reţine pe de rost măcar o replică îţi demonstrează că are o memorie impecabilă.

Se zâmbeşte mult şi fals, se plânge (autentic), se pun la bătaie resurse (de orice fel) nebănuite, se înjură, se imploră, se şopteşte, se şuşoteşte, se tace (doar atunci când toate celelalte argumente au căzut).

Se fac promisiuni (viitoare), toată lumea semnează cecuri în alb; directorul promite roluri şi prime, secretarul literar piese complexe, regizorul promite şi el că dacă piesa va fi aşa cum şi-o doreşte, o să mai vină, o să mai monteze aici (asta în varianta teatrului de provincie), „aleşii” (adică actorii aleşi pentru această piesă, evident cea mai bună pe care a scris-o vreodată un dramaturg) promit şi ei… colaborarea în viitoarea piesă (evident de pe alte poziţii atunci, secundare şi subalterne). Toată lumea promite (uneori, printr-o conjunctură favorabilă, se şi ţin de cuvânt), toată lumea e în final mulţumită (s-ar putea altfel?!?), lacrimile şi suspinele sunt uitate, nu şi iertate (sau invers), se ajunge în final la concluzia că teatrul e o lume (şi nu orice fel de lume – o lume …aparte), că acest colectiv este, într-adevăr, o echipă, că nimeni nu e vedetă, că nu există senatori de drept, că doar unele date fizice au decis orientarea regizorului, că următoarea piesă care va intra în curând la lectură va avea cu totul o altă distribuţie… Se discută acum despre schiţa de decor, scenograful e ascultat cu răbdare, regizorul protestează timid în câteva rânduri; contabilul-şef care a apărut nu se ştie când şi nu se ştie de unde protestează şi el (vehement, e apărat de armata înarmată pânăîn dinţi a cifrelor), scenograful se enervează, protestează, ameninţă, toţi taie, toţi adaugă, toţi se rezervă pentru discuţia următoare, cea despre costume. Aici intervin şi actorii: s-au săturat să tot joace numai în pânză de sac, mereu pe motivul că aşa e mai modern şi mai…ieftin, vor şi ei măcar o dată un costul de epocă, o rochie de seară (suntem şi noi femei, trebuie să fim şi noi admirate pe scenă, dacă nu noi atunci cine, dacă nu acum atunci când, costumul înseamnă o jumătate de rol şi haina face pe om, adică pe actor); contabilul-şef se ia cu mâinile de păr (dacă îl mai are), ameninţă cu C.F.I.-ul, I.T.F.S.-ul, Garda Financiară, Procuratura, Poliţia economică, Demisia, Falimentul, Haga, Liga pentru drepturile omului, dar se vede tot mai clar că a pierdut partida; Directorul – bucuros că a scăpat atât de ieftin (la figurat! –promite orice acum); Regizorul e mulţumit şi el de faptul că a rezolvat ce era mai dificil şi mai important; Scenograful mai are câteva obiecţii (irelevante); soseşte paharul cu tărie şi ceşcuţa de cafea care marchează clar sfârşitul „dezbaterilor”.

Lucian Strochi