I-am strecurat în palmă o bancnotă, echivalentul unei beri, dar el m-a refuzat politicos, se poate, între noi, artiştii…

(Există o magie, o vrajă a teatrului, aproape inexplicabilă din exterior. În teatru toţi se cred artişti. Nu e vorba de un orgoliu deplasat, ci cred că mai mult de un teribil sentiment de echipă; toţi contribuie la realizarea unui spectacol şi cum un spectacol, concluzia e clară: toţi sunt artişti. Şi poate că, într-un fel, ei (portarul, peruchiera, sufleorul, maşinistul, cortinierul, podarul, sonorizatorul, plasatoarea, maestrul de lumini, tapiţerul, dulgherul, croitorul, magazionerul au dreptate).

Am plecat salutându-l colegial, amical, uşor degajat, aşa cum îşi salută, în armata americană, un sergent major, maiorul.

Primisem o cameră într-un apartament cu trei „piese” – cum zic francezii – , aveam avantajul că eram singur, cred că era vorba şi de o politică înţeleaptă a conducerii teatrului, în loc de garsonieră, o cameră, pentru a ne apropia, a ne împrieteni, pentru a prelungi spiritul de echipă dincolo de clădirea teatrului. Colegii nu erau acasă; nu-i nimic, aveam să-i cunosc mâine sau, dacă nu erau în localitate, în zilele următoare.

Am gustat ceva, nimic deosebit, cât să-mi astâmpere foamea şi m-am întins în pat, aşa îmbrăcat cum eram.

Am închis ochii. Am rememorat întreaga zi: nu fusese spectaculoasă, dar realizasem multe şi, ceea ce ara mai important, luasem cunoştinţă cu „scândura”. Aveam cu teatrul un contract pe o perioadă „nedeterminată”, dar, categoric, nimeni nu reuşise încă să iasă la pensie din acest teatru.

Şi asta tot din două motive: era un teatru relativ nou, avea, ca instituţie abia zece ani, nimeni nu avea deci cum să se pensioneze deja, actorii care veniseră odată cu teatrul neavând atunci nici măcar patruzeci de ani; devenise între timp cunoscut, iar actorii, majoritatea tineri, unii chiar absolvenţi, ca mine, îl preferau altora, pentru că era o excelentă rampă de lansare pentru teatrele bucureştene.

Şi mai era un lucru important: aici se juca în foc continuu, fiecare juca în cel puţin cinci piese, ceea ce era formidabil.

Am încercat să-mi aduc aminte de facultate.

Cineva te-ar putea întreba: „Bine, bine, eşti actor cu facultate. Ce ai învăţat în institut patru ani de zile?”

Aş fi început poate cu „Tehnica machiajului”, materie absolut insignifiantă pentru mulţi, dar care contribuie decisiv la imaginea personajului pe care urmează să-l creezi.

Aşadar, fizionomie, examinarea a mii de chipuri, mii de expresii, cartonaşe cu imaginile unor oameni, faţă-profil, ca la poliţie sau ca în testele psihologice, alb – negru sau color.

Apoi aceleaşi chipuri, retuşate, machiate.

Acelaşi chip cu o expresie surâzătoare sau melancolică, calmă sau disperată.

Şi asta nu prin schimbarea dispoziţiei sau a vreunui efort din partea subiectului, ci numai ca efect al machiajului.

În fine, măştile, de la cele greceşti la cele veneţiene, de la cele ameridiene la cele japoneze. Învăţam, nu cât cei de la arte plastice cred, dar, oricum, un întreg an despre culoare şi lumină: despre culori calde şi reci, despre culori complementare, despre culori neutre, despre valorile simbolice şi chiar psihologice ale culorilor.

Albul, de pildă, ni se spunea, întăreşte celelalte culori şi, ca o consecinţă, creşte expresivitatea.

Din această cauză clovnii se dau cu alb în jurul buzelor.

„Puneţi câteva margarete într-un vas în care se află şi alte flori de câmp. Albastrul cicorii, roşul macului vor fi mult accentuate din cauza albului margaretelor.”

Urma studiul accesoriilor: perucă, barbă, mustaţă.

Numai despre barbă am învăţat vreo douăzeci de ore: tipuri de bărbi, psihologia omului cu barbă, ce ascunde şi ce relevă o barbă, avantajele şi dezavantajele unei bărbi naturale etc.

Dar lucrul cel mai important pentru mine a fost acela că am învăţat să mă machiez singur.

Aş putea continua cu Mişcarea scenică, materie grea, de patru ani, Mişcarea scenică, cea care marca, potenţa valoarea expresivă a gestului. Am făcut de toate: dans scenic, de la dansuri clasice: tango, vals, gavotă, până la samba (devenit între timp şi el clasic, ca dans sud-american) sau twist, dansuri folclorice precum sârba sau corăgheasca.

Zilnic aveam şi lupte: spadă, floretă, dagă (pentru cine nu ştie: o spadă scurtă), pumnal, cuţit, baston, luptă corp la corp.

Profesorul nostru era un italian, Guido Pellerrini, personaj ciudat, cu nume ciudat, rătăcit pe la noi în timp şi spaţiu (aparţinea Renaşterii, atât ca spirit cât şi ca trup, periculos şi atacând fulgerător  ca un şarpe, răbdător ca un leopard şi crud ca un leu), cunoscând foarte bine atât teoretic, cât mai ales practic toate tipurile de luptă, inclusiv pe cele purtând mărci orientale.

Pellerrini m-a umilit în câteva rânduri, trântindu-mă sau aruncându-mă ca pe un sac de cartofi.

„Mai bine s-o păţeşti cu mine, decât cu altul. Şi mai ales într-un spectacol. Importantă e, desigur, şi lupta, dar mai importantă e mimarea sau evitarea ei. Trebuie să ştii să cazi, să parezi, să ripostezi, să te aperi, să ataci, să dai impresia că eşti rănit, să revii învingător.

Şi toate astea fără ca publicul sau adversarul să-ţi sesizeze intenţiile, mişcările.”

Cum s-a întâmplat exact, nu ştiu.

Sau, mai exact, ştiu doar din povestite. Abia atunci mi-am dat seama, nu pentru că nu aş fi intuit acest lucru, dar atunci mi s-a decupat perfect în creieri ideea, că povestirea trădează.

Trădează de mai multe ori, întocmai ca o piesă de teatru.

Sau poate că o povestire nu este decât o piesă de teatru, în care, în loc de dialog, ai monologuri şi o voce impersonală, care e cea a descrierii.

Trădează fără să fie vorba întotdeauna de un trădător.

Din cauza subiectivismelor, a interpretărilor purtând amprenta emoţionalului.

Un lucru era cert, fusesem lovit în cap de o ştangă.

Podarul greşise semnul, asta părea să fie explicaţia oficială, finală.

Dar Milu era extrem de conştiincios şi de exact. Nu greşise niciodată şi avea mai mult de douăzeci de ani de carieră.

Avea semnele lui, lungi fâşii pe pânză albă legate foarte strâns de frânghie.

Era atent, nu se grăbea niciodată, îmi amintea de acea întâmplare citită despre munca docherilor japonezi, urmărită de docherii români.

Japonezii nu se grăbeau deloc, dimpotrivă, părea chiar leneşi, mişcările lor erau, e drept, precise, dar extrem de lente.

Românii erau mult mai rapizi, păreau mult mai în vână, numai că se opreau des, să mai schimbe o vorbă despre acasă, să mai tragă o duşcă de rachiu, să mai fumeze o ţigară.

Japonezii nu se opreau niciodată.

Tot aşa şi cu Milu, nu se grăbea, ceilalţi chiar erau deranjaţi de acest lucru, dar, până la urmă, el avea dreptate, în timp ce unul sau altul se poticneau atunci când te aşteptai mai puţin, el nu, sforile, funiile de metal sau de manila păreau mereu unse, lunecau uşor, fără grabă, dar şi fără să se oprească vreodată.

De cum îşi intra în rol, Milu nu stătea o clipă.

Am avut chiar senzaţia, într-un moment de halucinaţie lucidă, dacă există şi aşa ceva, că el ne manevrează, că noi, actorii, nu facem altceva decât să jucăm aşa cum ne sugerează el, părea un diavol sau un dumnezeu, ne schimba mereu peisajul, trebuia să ne adaptăm, el ne fixa, el ne stabilea ritmul, ne dicta blând cum să ne adecvăm (parcă ăsta era termenul pe care îl folosea mai des).

Aşadar, Milu nu era de vină, sau, în orice caz, se putea invoca un accident tehnic, cedase funia, se deplasase semnul. Alte scenarii, posibile totuşi, o glumă stupidă sau chiar un sabotaj (ca să nu-i spun crimă),  le exclusesem din capul locului. Şi eu şi în cele din urmă şi poliţia şi cei de la protecţia muncii şi procurorul şi colegii.

Oricum fusesem lovit zdravăn, am simţit o lovitură puternică, ca şi cum mi-ar fi explodat în apropiere o petardă galbenă, fără fum, apoi un lichid liniştitor, care se prelungea în zona urechii stângi, am mai auzit un ţipăt în sală, un ţipăt extrem de ascuţit, aproape de ultrasunet, de parcă ar fi ţipat un pui de liliac şi valul, imens, în loc de spume, murmure şi luminile reflectoarelor strângându-se într-un vârtej.

Urma un tunel negru rotitor, apoi pulsatoriu, fix în final, vărgat, cu galben sau oranj (aici ezitam), de parcă m-aş fi aflat în abdomenul unei viespi, transparent desigur sau în poalele unei maramureşence.

Medicul m-a felicitat pentru faptul că îmi aminteam perfect acele momente, altfel ar fi fost mult mai rău, aţi avut noroc, a fost vorba de un reflex de ultimă fracţiune de secundă, ştanga a şters mai mult ţeasta, dacă ar fi căzut brusc ar fi fost o fractură şi şansele…, bla-bla-bla, îşi făcea meseria, mă informa, era destul de tânăr, poate rezident, fusesem operat, nu el mă operase, dar îi fusesem dat în  grijă şi se simţea dator să-mi spună ce şi cum şi să se lanseze în câteva teorii pe care le putea expune în faţa mea fără pericol, nu eram Profesorul, nu-i puneam note sau calificative, eram un novice în ale medicinii, chiar dacă ştiam destule despre anatomie şi fiziologie (făcusem chiar şi în facultate!), dar neurochirurgia, psihiatria şi, în general, tot ce ţine de creieri, de măduvă şi de nervi sunt lucruri mult prea savante, pentru a te putea aventura într-o discuţie serioasă, cu cunoştinţe aproximative.

De fapt, episodul la care mă refer acum, discuţia cu rezidentul, rememorarea momentului loviturii, al accidentului, este posterior cu vreo şase luni acelui eveniment.

Între timp s-au petrecut destule, am fost vreo trei zile în comă, eram afazic, amnezic, acefal.  E cel puţin  ciudat să se vorbească despre tine, eul să devină el, să ţi se spună nişte lucruri pe care tu trebuie să le accepţi pentru că ei au fost martorii, pentru că oricum nu ai nici o posibilitate de a verifica veridicitatea afirmaţiilor. Prin urmare, dacă vroiam să aflu ceva despre mine, trebuia să întreprind o adevărată anchetă printre infirmiere, asistente, doctori, printre alţi pacienţi, colegi de-ai mei sau, pur şi simplu, vizitatori.

Versiunile lor, multe, contradictorii adesea, reuşeau în final să mă reconstituie ca într-un portret robot, din zeci de detalii şi linii, mai mult un portret robot psihic, decât unul fizic.

Din cauza economiilor, spitalul cel vechi se desfiinţase, oficial se afla pentru câteva luni în igienizare, aşa că locuiam laolaltă cu adevăraţii psihopaţi, personaje ciudate, nu o dată extrem de inventive, viclene, personalităţi accentuate, nu o dată cu o logică fără cusur, imbatabilă.

Unul dintre ei mă cuceri prin harul (darul) său de povestitor.

Îmi povestea cam aşa:

„Dumneavoastră sunteţi mult mai bolnav decât noi. Au venit mulţi oameni să vă vadă. Eraţi atât de bolnav, că le era ruşine să vină să vă vadă în haine obişnuite. Se deghizau, ca la un bal mascat, să nu-i recunoască ceilalţi. Adică noi. Veneau spadasini florentini, burgheze din Anglia, contese franţuzoaice, nobili ruşi, farmacişti nemţi, honvezi zgomotoşi, ţărani din Pomerania, pescari greci, trădători galezi, frumoase scoţiene, gruzini cruzi, turci tăcuţi, albanezi în roşu, spanioloaice focoase, olandeze palide. Unii cu măşti, alţii fără, dar noi îi recunoşteam uşor. Vorbeau mult cu Dumneavoastră, spuneau că vă dau replici, ca să puteţi vorbi, ca să vă revină memoria. Doctorul le-a spus că nu aveţi nimic ireversibil, tuturor ne spune asta, că e suficient să rostiţi primul cuvânt, să vă reamintiţi primul cuvânt şi vă veţi aminti totul şi în primul rând veţi reuşi să vorbiţi. Poate de aceea colegii, prietenii, cetăţenii au încercat să vă vorbească, să vă amintească scene petrecute acum sau acum o sută, două de ani. (Vorbea accentuând puternic anumite cuvinte, cele subliniate în text de mine; discursul părea mult mai expresiv astfel, dar mă încerca o uşoară nesiguranţă, venită dintr-un sentiment de nefiresc al rostirii lui. Vorbea ca şi cum ar fi vorbit într-o altă limbă, nu în cea maternă, limbă pe care o stăpânea perfect, corect, până la nuanţe, dar avea o ezitare infinitezimală şi atunci se oprea, tot infinitezimal, pe un cuvânt, accentuându-l. Aşadar accentul nu era unul expresiv, gramatical sau logic, ci unul, cum să-i spun, aproape fiziologic.)

„Nu-i aşa că sunteţi nemuritor şi rege?”- mă întrebă, la un moment dat, total pe neaşteptate, linguşindu-se, „sfetnicul meu de taină”.

Mărturisesc că, până la acea întrebare, dialogul decursese oarecum firesc, fără vreo sincopă. Am crezut o clipă că citează voit sau nu greşit din Eminescu, înlocuind rece cu rege. Mi-am dat seama că nu era vorba de aşa ceva, aşa că m-am „adaptat”.

L-am privit solemn, mândru, olimpian, aşa cum se aştepta.

„Şi rege”.

Îmi  sărută, cu  studiat  respect, mâna, ridicând-o uşor, privindu-mă atent în ochi, ca şi cum ar fi vrut să-mi ştie reacţia de moment.

„Şi care au fost primele mele cuvinte?”

Sfetnicul se lumină. (Acum el redevenea protagonistul, povestitorul, demiurgul. Eram lut în mâinile lui, mă putea modela cum vroia, mă putea ucide sau nemuri, eram, prin cuvânt, creaţia lui.)

„Doctorul le spusese că, probabil, veţi rosti cuvintele unui copil de un an: „ta-ta, ma-ma, pa-pa”, adică cuvinte foarte simple. Nu a fost aşa. Aţi rostit foarte clar şi apăsat: „Emisferele de Brandenburg.” Apoi aţi tăcut câteva zile. A fost mare agitaţie.”

„De ce?”

„Toţi se întrebau ce aţi vrut să spuneţi. Unii spuneau că nu există Emisferele de Brandenburg, ci numai cele de Magdeburg. Povestea cu experienţa, cu cei patru perechi de cai, cu vidul, cu emisferele goale, vidate şi care nu se pot desprinde, o ştiţi, se studiază la fizică.”

„O ştiu, dar nu înţeleg de ce…”

„Nici ei nu au înţeles. Au crezut că din cauza bolii aţi confundat Magdeburgul cu Brandenburgul – nici nu sunt    prea departe – , dar că, de fapt, vroiaţi să le spuneţi că vă simţiţi, mă scuzaţi, capul gol, adică vid, că emisferele cerebrale vă apasă, că simţiţi cum trag una în stânga, una în dreapta, despicându-vă encefalul.”

„Nu ştiu, nu cred, nu-mi amintesc nimic.”

„Au mai crezut că e vorba de două lucruri distincte de Brandenburgul văzut ca nucleu al viitoarei Prusii, al puterii, dar şi al jocului şi de aici jocul puterii, puterea jocului, toate prostiile.”

(Sfetnicul meu devenea din ce în ce mai precipitat, mai obosit.)

Brusc, mă părăsi. Vocea sa calmă, tandră, învăluitoare devenise, pe nesimţite, aspră, impersonală, uşor metalică.

„Mă duc să mă spăl. Ştii (trecuse la persoana a II-a singular), schizofrenia miroase. Şi eu sunt schizofren. Vreau să nu mai miros a penicilină. Schizofrenul miroase a penicilină, a antibiotice. Se spune că respiraţia schizofrenului miroase. Încă nu ştiu.”

Intră şi Asistenta şefă.

„Vă rog să staţi culcat. Trebuie să vă luaţi medicamentele. Sper că aţi avut o discuţie interesantă cu colegul… şi făcu din mână un gest …elicoidal, ce putea fi descifrat în multe feluri, de la savant, înalt, până la… şui.”

„Mai mult ciudată. Ciudată şi pentru că  tot ce mi s-a povestit, s-ar putea să fie şi adevărat.”

„În lumea noastră, totul e adevărat sau totul e imaginar. Totul depinde de unghiul din care priveşti lucrurile. Şi acum întoarceţi-vă cu spatele”.

M-am întors şi viespea  care mă vizita din şase în şase ore mă înţepă. Nu-i nimic, puţin venin face bine la reumatism. Numai că eu nu am reumatism.

…Aşadar, mă căutaseră. Conversaseră cu mine. Eram curios să ştiu cu ce piese, cu ce replici conversaserăm. Cine îmi erau partenerii, conta parcă mai puţin. Şi care fusese rezultatul.

Nimic nu ne nemulţumeşte mai mult decât citirea unei cărţi interesante, captivante, eventual un roman poliţist, dar care are ultimele pagini lipsă.

…Cam aşa  se  întâmplase  şi  în  cazul meu. Nimeni nu vroia să-mi spună ce şi când se întâmplase cu adevărat. Teamă, suspiciune, nepăsare, dezamăgire, toate la un loc?

Citisem undeva că mintea nu trebuie să se odihnească o clipă, trebuie să i se dea permanent de lucru. Dacă se opreşte, …rugineşte. Fac eforturi să-mi amintesc cât mai multe din ce mai ştiu. Îmi spusese „sfetnicul” de Emisferele de Brandenburg. De ce rostisem, misterios, enigmatic, acea sintagmă?

Să văd. Aşadar, Brandenburgul. Încercam să-mi amintesc şi eu tot ce mai ştiam despre el.

Brandenburg. Oraş la vest de Berlin, port pe Havel. Aproape 100.000 de locuitori. Nod de comunicaţii. Filaturi şi ţesătorii, construcţii navale, oţelării, produse chimice, fabrică de jucării. Monumente: Catedrala (sec.10-12), biserica Sankt Gothard (sec. XV), turnuri din zidul de incintă (sec. XV). Veche provincie istorică în Germania. Marcă înfiinţată de Carol cel Mare, stăpânită de dinastia ascaniană (până la 1134, atunci când un baron de Harz, Albert I Ursul primeşte această marcă de la urmaşii Ascanienilor) şi apoi de Hohenzollerni (din 1415), Brandenburg a fost nucleul în jurul căreia s-a dezvoltat Prusia.

Lucian Strochi