Este imposibil de aflat ce fel de poezie de formă fixă este ancada lui Lucian Strochi. Dicţionarele sar de la ancablură la ancadrament (MDA), iar pe internet te întâmpină Ana de la Strehaia ori numele unei asociaţii naţionale spaniole. (la singular este sigla unei firme de echipamente sportive).

Înainte de acestea, orgoliul filologic m-a dus spre lucrări de teoria literaturii, de vreme ce cartea din 2014 (P.- Neamţ, ed. „Cetatea Doamnei”) se numeşte ANCADE şi alte poezii de (sic!)formă fixă”. Fără folos! Am mers atunci, precum criptografii la un poem personalizat („Sonetul numelui meu”), în care autorul recunoaşte că e ciudată palatalizarea bilabialei p (dicţionarele dau ca necunoscută etimologia lui a stropi). Un sfert din enigmă e dezlegată din dedicaţie (Incomparabilei Anca) şi încă pe-atât dintr-o alta („Ancăi-Dana, martoră de peste 40 de ani a acestor versuri”), la următorul volum, „Ancadierul”, tot din 2014. La rândul ei, soţia i-a dăruit primele trei silabe din numele dublu şi gata cuvântul! Deducţia mea ar trebui să nu fie greşită, pentru că e susţinută de încă o descoperire: lucansa. În lipsa autodedicaţiei, mă simt flatat de finalul prefeţei: „Îngândurat, dar săgetat de dor,/Ţie mă-nchin, complice cititor” şi descompun, după modelul ancadei, noutatea lexicală absolută într-un prenume, Luc(i)an, iniţiala numelui şi o necesară desinenţă feminină. (Nici aici nu mă ajută dicţionarele româneşti: la „plural”, e sigla unei firme de construcţii spaniolă.) tehnica aminteşte de hieroglifa cu care Mihail Sadoveanu şi-a botezat dragostea-i târzie: DAIM („Domniţă (aleasă a) inimii mele”), adică substantiv şi nu acronim –„de când Daim mie dragă”. Lucian Strochi este realmente un inventator care merită să se ia şi să fie luat în serios. „Ancadierul” – noua şi inefabila îndeletnicire –are 366 de texte în versuri, scrise în jumătate de veac (1963-2014), cu tipare variate, de la rondel la glossă, de la doină la pluguşor şi de la …ancadă la lucansă. (De lemă nu mă ating, pentru că nu i-am decriptat sorgintea).

Volumul este agrementat cu reproduceri de artă, în culori, fonturile sunt dintre cele mai rare cu putinţă, iar ramele textelor par basoreliefuri străvechi.

Curiozitatea o reprezintă cele două specii inedite, descrise de autor în postfaţă: „ancada – o poezie de dragoste cu o arhitectură severă a versurilor şi rimelor (trei catrene cu rima împerecheată în primul catren, îmbrăţişată în al doilea, încrucişată în al treilea, un distih şi un monostih” şi „lucansa – o poezie bauată pe rime îmbrăţişate de tipul abcd-dcba)”. Procustianismul său e unul relaxat: „Atunci când a fost cazul, am sacrificat totuşi forma în favoarea ideii”.Haikuul („Ce este un fluture/altceva/decât negativul unui sărut?”, letrismul în s (reamintim: toate cuvintele poeziei încep cu aceeaşi literă) şi alte exerciţii de virtuozitate nu fac decât să ilustreze eternitatea scrisului: „Precum cuvintele – adunate -n carte/Sufletul rămâne întreg după moarte” (Glossă). Vastele lecturi, iubirea pentru artă în forma ei nedespărţită şi obsesia perfecţiunii au făcut ca ancadierul Lucian Strochi să fie creditat cu titlul de inventator şi cu neliniştea şefului de şcoală literară în poezia de formă fixă.

Ioan DĂNILĂ (ATENEU,nr.558, februarie 2016, p.11)