DIALOG (2)
6. Cum percepe criticul literar creaţia religioasă de la noi? Dar criticul de artă? Există între acestea corespondenţe, complementarităţi, influenţe, afirmări de certă valoare…
Daţi-mi voie să sprijin întrebarea aceasta cu următorul fragment din George Steiner („Gramaticile creaţiei”): „Creaţia emană din potenţialităţile inerente fiinţei lui Dumnezeu, o fiinţă care iradiază în procesul prin care toate lucrurile care ne înconjoară devin vizibile şi inteligibile (epifania).”
Orice operă literară este în ultimă expresie o creaţie religioasă. Prin amplitudine, prin mesaj, prin parabolă, prin prestigiul pe care îl capătă textul şi cuvântul, cartea în general. Fiecare îşi scrie biblia sa. Orice carte are un autor, un creator, care în momentele sale sublime, este egalul lui Dumnezeu, în/prin actul său de creaţie. Diferenţa este că Dumnezeu creează continuu, nu cu intermitenţe. În ceea ce priveşte opera de artă, pictorii au ales religia ca pretextfundamental, ilustrând aproape toate episoadele şi parabolele biblice. Dacă am elimina arta religioasă din istoria artei, ce ar mai rămâne din pictură, sculptură, din arte în general?
7. Care sau ce credeţi că este „saeculum-ul” ori spiritul veacului trecut? Dar cel al primului veac al Mileniului III?
Nu. E o idee despre idee a lui Hegel, o metaforă frumoasă şi atât. A crezut în ea (poate!) şi Eugen Lovinescu. Cred că omenirea funcţionează sinusoidal, ciclic, fractalic, dar şi imprevizibil, haotic. Există prin urmare posibilitatea unor reveniri la un moment dat. Nu cred în generalizări. De fapt acesta e păcatul fundamental al filosofiei: ambiţia de a găsi un principiu unificator. Aş spune că previzibilul e condiţionat, anulat, salvat de imprevizibil. În altă ordine de idei: noi ne aflăm pe un inel al lui Möbius, nu ne putem detaşa de timp sau de noi. Ştim că există cutremure (de pământ, sociale, emoţionale), dar nu cred că cineva ar putea pretinde că le poate prevedea, determina, stăpâni.
8. Tradiţia, modernitatea, postmodernitatea… în Mileniul III… Ce au ele de înfruntat, chiar în natura idealului, înaripat (căci nu ştiu dacă idealul poate fi altfel imaginat!), poate, uneori, cu aripi de Icar, alteori, poate, cu aripi de arhanghel?…
Tradiţia e necesară pentru anamneza noastră… ontologică. Trebuie să ştim cine suntem, la ce valori ne raportăm, dacă, cât şi cum am putea progresa. Modernitatea este încercarea noastră disperată de a ne desprinde de tradiţie, de a realiza saltul. Uneori reuşim, alteori nu. Uneori modernitatea ne poate salva, individual sau ca popor, alteori ne poate condamna, nu definitiv, dar destul de aspru. Postmodernitatea e doar un moft deocamdată, un proces în plină desfăşurare, imposibil de analizat acum, din lipsă de date.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.