Regii Prusiei au purtat şi titlul de mar(k)gravi de Brandenburg până în 1918. Sau: Brandenburg. Şnur sau găitan care se coase în rând   uri paralele, ca podoabă, pe anumite haine, în dreptul butonierelor. Concertele brandenburgice de Johann Sebastian Bach. Land al Germaniei cu opt „reiseregionen”: Havelland, Fläming, Oder-Spree-Dahme, Niedierlausitz, Barnim, Uckermark, Ruppiner land, Prignitz. I se adaugă bineînţeles şi Berlinul, aflat în centru. Stema: un zgripţor (!?!) (vultur?) roşu cu găitane galbene (brandenburguri?) drept epoleţi sau clavicule(!?!)

Sau: Vechi stat din Germania de Nord, a cărui capitală este Berlinul şi care între Pomerania la Nord şi Saxa la sud a fost nucleul Prusiei. Regiune geografică între Elba şi Oder, corespunzând unei părţi din bazinul Havel-ului şi al Spree-ului.

Definiţii ca de dicţionar, incomplete, contradictorii. Oricum, un oraş al jucăriilor, ca şi Nürnberg.

Şi despre emisfere. Despre tot felul de emisfere.  Emisferele de Magdeburg. (Experienţa lui Otto von Guericke din 1654; acesta a vidat două emisfere metalice ce nu au putut fi desprinse decât   de patru perechi de cai, trăgând de ele în sensuri contrarii.)

(Astronomic, geografic). Fiecare din cele două jumătăţi ale sferei cereşti sau terestre, mărginite de ecuatorul ceresc, respectiv terestru şi de meridianul de referinţă.

Emisfera nordică (boreală, septentrională), emisfera sudică (australă, meridională), emisfera vestică şi emisfera estică (există aşadar şi un pol vestic şi unul estic!).

Emisfera continentală, ipotetică, cu polul în oraşul Nantes din Franţa, unde uscatul ocupă 47% din suprafaţă.

Emisfera oceanică sau maritimă, ipotetică, cu polul în arhipelagul Bounty din Noua Zeelandă, în care apa ocupă 91 % din suprafaţă.

(Anatomic). Emisferele cerebrale. Cele două emisfere ale creierului mare, de formă eliptică, separate între ele prin scizura interemisferică.

…Nu aflasem prea multe lucruri: dacă cineva fusese pedepsit pentru accidentul meu, dacă îmi spusesem sau nu monologul, care fusese reacţia spectatorilor în cazul în care le „recitasem” monologul, de cât timp stăteam în spital, cine mă înlocuise, dacă mă înlocuise cineva, ce avea să se întâmple cu mine de acum înainte.

La unele din probleme, din întrebări singurul care putea da un răspuns corect eram eu. Cred că venise timpul să am o discuţie şi cu Şefu’. Trebuie să recunosc: de el depindeau mult. Am închis ochii, încercând să dorm. Sau să visez.

După legea gravitaţiei, pe care o socotesc într-adevăr universală, cred că a doua lege a universului este legea compensaţiei.

Acum, ca o compensaţie pentru imobilizarea mea (relativă!), pentru prima dată în viaţă, am bani. Atât de mulţi, încât pot spune că sunt  asigurat până la adânci bătrâneţi.

Îmi vin mandate de peste tot, de la radio, pentru o piesă radiofonică, de la televiziune, mi se plătesc interviurile (am ajuns să mă mir de normal).

Ciudat, deşi încă invalid, sunt  mult mai respectat acum.

Am crezut la început că e vorba de compasiunea pe care valizii o au faţă de invalizi.

Nu, nu e vorba de aşa ceva: pur şi simplu e respectat banul, puterea lui.

Sunt vizitat pentru prima dată de rude de gradul IV (înainte nu mă vizitau nici cele de gradul II); discret, făţiş, frontal, aluziv, direct sunt întrebat cât câştig, la cât se ridică  averea mea.

Le răspund că primesc peste o sută de scrisori pe zi şi circa zece mandate. Nu sunt    halterofil, ca să spun la cât se ridică averea mea, dar ea este mai mult decât îndestulătoare pentru un om, chiar dacă are o familie, chiar dacă această familie este numeroasă.

Îi văd cum frisonează. M-ar ucide şi cu ochii, dacă asta ar fi în avantajul lor, dacă ar putea moşteni, legal şi fără riscuri, ceva.

S-au ticăloşit, dar trebuie să mărturisesc că nici eu nu am rămas acelaşi. Îmi descopăr atitudini dictatoriale, le accept, îmi convin, le cultiv. Nu numai umilinţa e o armă; atitudinea autoritară, sigură, fermă, trufaşă este şi ea o armă. Şi mai este şi tupeul. Pe câţi nu i-a făcut mari (sau, în orice caz, mai mari decât   sunt) tupeul!

Multă vreme mi-a plăcut să vorbesc, să fiu ascultat şi chiar să mă ascult. Acum îmi place să ascult. Mi se spun multe nerozii, de la flaterii la linguşeli greu de acceptat şi de un nesimţit: băloase, unsuroase, cleioase. Sunt  rudă cu Ramses şi aduc a Einstein. Mi se atribuie atâtea vorbe de duh, câte nu s-au rostit în teatru pe scenă de la Eschil încoace. Sunt Hamlet, Casanova, aş fi genial şi în regie. Sunt  omul cu cartea, enciclopedia ambulantă, portretul (şi modelul) preferat a lui Arcimboldo. Am cutreierat toate mările pământului mai ceva decât   cei mai mari corăbieri, am fost şi în cosmos (aici se comite şi o ezitare, am fost propus, dar totul a rămas la stadiul de rezervă). Aud despre mine atâtea, încât cred tot mai mult că lumea reală nu este decât   o slabă şi mult prea palidă replică la ciorchinele de lumi virtuale, iluzorii, imaginare şi imaginate.

Aud şi ascult. Nu mă enervez, nu contrazic, nu protestez. Accept totul, ca fiind posibil sau probabil. Nimic cert, nimic sigur, nimic definitiv, clar, ferm. Asta îi excită şi mai mult.

Sângele imaginaţiei este la fel de aţâţător precum sângele roşu, cald, uman. M-ar devora cu înfiorare. Se tem însă. Nu de mine, desigur. Zâmbesc, îşi ling buzele. Speră că le voi lăsa şi lor ceva.

Au ochi umili, lăcrimaţi, urduroşi, arşi de conjunctivita aşteptării şi a disperării, melancolici, de câine bătut de stăpân. Au buzele arse. De sete şi de patimă. Gâtul uscat. Transpiră abundent sau nu transpiră de loc. Au vocile stinse, de parcă ar vorbi într-o biserică în timpul slujbei.

Mai bine am supăra un sfânt, decât te-am contrazice pe tine. (Oricât ar părea de imposibil, mi s-au spus totuşi aceste cuvinte! până la Dumnezeu nu mai e mult.)

Sunt chemat la nunţi, la botezuri. Sunt „consultantul tehnic” al alegerii numelui unui nou-născut. Refuz, nu mă pronunţ. Nu-i nimic. Pentru ei este mai important, chiar mai important decât   însăşi prezenţa mea fizică, reală,  să spună: „… l-am invitat la nunta fiicei noastre şi pe … N-a putut veni, din păcate, dar şi-a exprimat regretul. Starea fizică nu i-a permis însă…”

Vin însă şi cei care sunt cu adevărat interesaţi de secretul meseriei, al gloriei. Îi interesează în cel mai înalt grad cum am reuşit să ajung până aici. Sunt puri, sunt albi, luminoşi şi înţeleg cu greu că trebuie să existe şi maculare, că umbra e cea care dă relief şi valoare luminii.

Le împrumut cursurile mele din studenţie, tratate despre rostirea scenică, arta actorului, mişcarea scenică. Înţeleg greu că orice actor este o individualitate irepetabilă.

Revăd din cauza lor, pentru ei, pentru memoria mea imagofagă, pentru că trebuie să fac mereu şi mereu plonjări în trecut, scene, situaţii, exerciţii din facultate. Nu e dificil, ajunge doar să închizi ochii. Sau nici atât.

Am găsit, printre alte hârtii, programa analitică a disciplinei „Mişcare scenică”. Cuvintele mi se par acum stranii, străine, deşi atunci mă străduiam (şi chiar reuşeam să le reţin cuvânt cu cuvânt!).

„Cursul de mişcare scenică îşi propune descifrarea resurselor somatice, cunoaşterea posibilităţilor fizice şi folosirea mijloacelor corporale în actul interpretării scenice. Se caută, prin exerciţii specifice şi prin gândire scenică, găsirea acelor căi de expresivitate, de gesturi fireşti care însoţesc aportul intelectual şi afectiv. Coordonarea psiho-motorie se constituie în suportul fizic şi intelectual capabil să susţină aportul vocal, să mărească gradul de strălucire a interpretării.”

Conţinutul cursului:

Antrenamentul corporal al actorului  – nevoia actului mişcării în dinamica spectacolului

Eliminarea tensiunilor negative – relaxare, cunoaşterea corpului, coordonare

Tehnici de decontractare – lupta cu rigiditatea

Tehnici de control, respiraţie, activări energetice

Despre limbajul corporal – limbajul non-verbal şi plastica corporală

Despre acţiunea scenică – motivaţii

Legătura plan ideatic – corporalitate

Acţiunea scenică, componentă a mişcării – acţiunea scenică şi obiecte imaginare sau reale – metamorfozări de obiecte

Improvizaţii pe teme impuse – mers, obiecte primare, situaţii spontane

Cauzalitatea mişcării scenice – motivaţii ideatice, transpuneri plastice

Vraja oglinzii, plastica umbrei –cicluri de exerciţii libere

Impulsul emoţional şi reacţia somatică – răspunsul plastic la stimuli

Simţul spaţiului şi al timpului – răspuns plastic la stimuli

Sinteza elementelor cursului – verificare – concluzii cu dezbateri

Reluarea autocunoaşterii corporale – impulsuri emoţionale, explorarea zonei instinctuale, biocunoştinţa actului mişcării

Respiraţie, activare energetică – tensiune condusă, eliberată la punct fix

Imaginea interioară şi redarea corporală

Mişcarea individuală şi în grup – redarea ideii, sugestia, aluzia

Dialectica stare-mişcare, înţelegerea situaţiei scenice şi răspunsul mişcării

Spaţii, senzaţii, stări, situaţii – mişcare, răspuns la stimul

Dezvoltarea stării emoţionale pornind de la actul mişcării

Coroborarea text – mişcare  – înţelegerea planului ideatic şi soluţia plastică

Firescul mişcării şi adevărul scenic

Mişcarea – suport şi atitudine al fondului ideatic, răspuns la planul afectiv şi raţional

Proza argheziană – suport textual, intercondiţionare gând – mişcare

Text şi joc, stare şi mişcare, afectiv şi dinamic

Sincretismul creaţiei scenice – mişcarea, partea sub înscrisă a spectacolului

Sinteza elementelor cursului – aplicaţii

Revederea elementelor fundamentale ale mişcării – gând, stare, expresie fizică

Dezvoltări de teme de improvizaţie libere şi impuse, control corporal, autocunoaşterea

Gest şi afectivitate – coordonarea mişcării, resorturi lăuntrice

Alternanţe de mişcare – de la liric la dramatic, de la dramatic la tragic, e la tragic la comic

Aplicarea elementelor dobândite pe un material literar-dramatic (poezie, scenetă)

Fabula ca stare corporală – zoomorfismul şi puterea disimulării

Comicul de mişcare, situaţia comică, teatrul eliberat de cuvânt, mimo-drama

Dramatic în plastica corporală – firescul mişcării – de la simplul DA sau NU la relaxare sau angoasă

Construcţii tematice – de la pantomimă la gestualitatea actului teatral

Scenete non-verbale – sugestia corporală

Scenete construite pe suport literar

Idee, text, mişcare – complex scenic

Gândul, trăirea şi redarea mişcării

Sinteza elementelor cursului – verificare

Mişcare – complex psiho-somatic

Mişcarea şi firescul scenic

Dialectica mişcării – de la static la energetic în dinamica spectacolului

Motivaţia mişcării – regula lui DE CE ? şi CUM ?

De la gestul primar la mişcarea amplă

Cabala elementelor mişcării

Reabordări textuale – motivaţii de mişcare

Poezia lui Sorescu – afect şi distanţare – soluţii de mişcare

Mişcarea individuală şi mişcarea în grup – complex spectacologic

Colaj Sorescu – corp, mişcare, gând, afect

Construcţii non-verbale, gestuale – sugestivitatea mişcării

Rostul mişcării, motivaţia, scopul

Mişcarea – element dinamic, contopirea cu întreg sincretismul scenic

Sinteza elementelor cursului –repetiţie generală, condiţii de spectacol

…Am un student care are dificultăţi în a-l pronunţa pe S”. Apelez tot la textele prietenului meu, poetul. Îmi trimisese odată (la cerere!) un catren şi apoi în text în proză cu toate cuvintele începând cu „S”: salvându-şi scutul -stratagemă / sub stâlp solar surpând sicilii / sfidând suav străvechi sigilii / satanic stârv stă semnul -stemă (Semn ) şi

Sol solar, simetric spiralat, străveziu, surpând spinări surprinse strâmb, supuse secetei;  sfinxul strănută schilav, salutând sălbaticul sol.

Să suspinăm soldăţeşte, sub scut, sufocaţi, sărbătorind solemn sudoarea sărată: „Salve”.

Salvele salvează satul.

Statul – stâlp suveran – sfătuieşte stângaci supuşii: supus săbiei, să spună simpaticul sclav sorgintea suavului soldat.

Solul suie sprinten spre stele.

Sinele Satanei străbate sănătos spaţiile, surâzător, suflecându-şi stângaci sarcinile stabile, stabilite spontan: „Schinducul scuză sibilinic sinucigaşele sincope.”

Sirenele sirenelor  sarcastice scutură simţămintele scalare, sindicalizând schimbarea scontată.

Sarmatice sarmale sar sacadat sub surâs.

Samaritean se scutură sutaşul sub splendoarea serii sticloase.

Salamandra salvează specia; sepia-scrisul.

Savantul salvează sincronic savana.

„Sfidând suav străvechi sigilii” – sună supus sunetul simetric.

„Satanic stârv stă semnul stemă” – semnează secret sfârşitul.

Să spună solul surorilor sale secretul sacrei seminţe.

Surori siameze simulează searbăd, senile soroace susurând satisfăcute.

Soi siniliu străbate sol sicativ.

Sindromul serelor solare sarcofag (sufocant?) scutură sferele speriate, sparte.

Sub scutul sprâncenei stângi saltă senin seninul :

„Sfântă, sacră sărbătoare!”

„Salvaţi sufletele sărmane!”

Salcia sapă subtil, serpentiform, sintagmatic, scorbura salvatoare, simulând surparea.

Secretele scheletelor scapă simţurilor simandicoase.

Straniu spart, staniolul stropeşte spaniolul spăşit.

Sol selenar surpând, sugrumând stânci supuse sumar setei; sfinxul salută sonor, sărbătorind sfârşitul.

Supus săbiei, suspină suveran soldatul.

Sacadat sună sibilinic silabe.

Solul salută supus solul.(Sol)

Virtuozitate gratuită? Nicidecum! Măcar pentru faptul că mie şi studentului meu textele ne-au folosit din plin!

Stau în fotoliu. Mă plictisesc. Spusesem când   va:

„Numai proştii se plictisesc. Numai ei îşi pot permite luxul de a se plictisi. Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată.”

Îmi revăd „jurnalul”. Curios, atunci când  îl citesc, îmi dau seama că am consemnat numai lucruri inutile. Pe cine interesează programa cursului de mişcare scenică? Îl poate găsi la orice bibliotecă cât de cât dotată, specializată. Sau cutare întâmplare. Ar putea lipsi foarte bine. Nici măcar nu e (pentru alţii cel puţin) semnificativă, pilduitoare. Sau personajul X sau Y. Am copiat în jurnal pagini întregi din gândurile, povestirile, frazele fratelui meu, poetul. Mă gândesc că îmi vor folosi când   va. În plus, m-am identificat cu ele. sunt    momente când  am impresia că eu am scris acele rânduri.

Acomodarea cu „atmosfera” din teatru s-a făcut neaşteptat de greu pentru mine.

Eram tânăr, aveam poftă de joc (în ochii veteranilor eram o rezervă la fotbal, care pândeşte un moment de slăbiciune al vedetei pentru a-i lua locul şi, dacă se poate, definitiv!), aş fi primit orice rol (acuzaţie mortală, trădare de gradul I !), nu făceam parte din nici un grup (de prieteni, de interese, de cabale), nu eram aproape deloc cunoscut, avusesem doar două-trei apariţii, mai mult fulgurante, la televiziune, nu eram pila nimănui, nu mă recomandase nici un regizor, nu aveam amante (sau cel puţin nu se ştia nimic în această privinţă), nu se ştia că aş fi „homo”, nu fusesem implicat în nici un scandal (pe scenă sau în afara ei), eram prea tăcut, nu-mi plăcea alcoolul (beam cel mult o bere), ştiam bine două limbi străine şi mă descurcam mulţumitor în alte două, chiar trei, eram politicos, salutam pe toată lumea, începând cu portarul, nu cerusem nimic nimănui,  nu mă împrumutasem cu bani „până la chenzină şi ţi-i dau înapoi”, nu tutuiam pe nimeni, fumam doar cinci ţigări pe zi (numărate !), eram prea calm, nu înjuram, nu ameninţam, nu şantajam.

Lucian Strochi