Avem, prin urmare, toate păcatele pentru a fi un bun coleg. Nu urma, prin… consecinţă, să fac prea mulţi purici pe aici.

Nu eram sabotat, asta ar fi fost o cinste nemeritată, eram pur şi simplu ignorat, toată lumea era corectă cu mine, prea corectă, foarte corectă.

Matroanele mă priveau cu superioritate, eram prea tânăr, s-ar fi compromis cu mine într-o relaţie directă, iar una clandestină se temeau s-o practice, s-ar fi aflat, ce nu se află în teatru !?!, erau ocupate, cuplate cu colegi mai „copţi” sau erau amantele unor directori sau, mă rog, unor „factori de interes şi de putere” – cum se exprimase ironic un coleg mai tânăr, urmărindu-mi atent reacţia.

Bărbaţii, invariabil atinşi de obezitate, „boală profesională la actori” –  se scuzase unul dintre ei – „ce să-i faci:  stressssul” (chiar aşa pronunţase -stressss –ul), îmi invidiau  (destul de discret însă!) alura sportivă, obraznică, aproape adolescentină. Transpirau abundent, începuseră să chelescă, oboseau repede, gâfâiau, acuzau chiar unele probleme de cord, de respiraţie, o sinuzită rebelă, o gripă netratată, ceva probleme cu ficatul, cu colicistul, o viroză cronică, boli uşoare, tratabile, dar sâcâitoare. Colegi de vârsta mea nu prea aveam, semn că „grupul de presiune” funcţiona, dacă nu perfect, oricum eficient. „E şi motivul pentru care ai fost selecţionat”. „Avem nevoie de un „june prim”, din păcate teatrul se scrie nu doar pentru roluri de compoziţie, trebuie să existe şi superficialitatea mişcării, cineva trebuie să ducă tava, în timp ce altcineva gândeşte.” Eu urma să duc tava, iar responsabilii cu gânditul erau destui, adică Ei.

Îmi reţinuse totuşi atenţia o actriţă, destul de tânără, poate cu un an-doi mai în vârstă ca mine. Avea un uşor defect la piciorul stâng, urmare a unei poliomielite după unii, urmare a unui accident de automobil în ultimul an de studenţie, după alţii, nimeni nu ştia exact adevărul. La repetiţii, fata purta pantaloni şi ştia să se deplaseze atât de inteligent, încât cu greu ţi-ai fi dat seama de defect. Avea o faţă expresivă, nu vorbea nici ea mult, dar atunci când vorbea, spunea întotdeauna ceva interesant, uneori chiar memorabil.

După o repetiţie, într-o seară, s-a apropiat de mine şi mi-a spus, aproape în şoaptă:

– Mâine e ziua mea. Mi-ar face mare plăcere să vii. Să vii neapărat. Nu admit nici un refuz, oricât de motivat ar părea el…

Mi-a strecurat, stângaci, în palmă, o hârtie mototolită: adresa şi un număr de telefon.

• Dacă nu poţi să vii, dă măcar un telefon. Şi să vii fără cadouri şi fără flori.

Am înclinat uşor capul, aprobativ.

Eram hotărât să mă duc, chiar dacă aveam să calc uşor convenţia: îi duceam, drept cadou, o rădăcină sculptată de mine, un cerb destul de reuşit. Nu avea cum să mă refuze.

Stătea, în gazdă, la o bătrână uşor nevropată, plecată mai tot timpul la ţară, într-o comună din apropiere. Am găsit relativ greu locuinţa, nu ştiam câte camere avea, m-am învârtit aproape un sfert de ceas în jurul ei, la numărul indicat, asta trebuie să fie, am verificat de două ori numărul casei înscris cu cerneală albastră în bileţelul mototolit, se intra printr-o poartă îngustă, din fier forjat, aproape ascunsă de o tufă de iasomie, apoi se urca pe nişte trepte de metal, sonore, în spirală, pentru a te trezi pe neaşteptate în faţa unei uşi cu geamuri de cristal, strălucind mat, pline de grăsime, se vede că nici gazda şi nici chiriaşa nu eram preocupate de „estetica” locuinţei; uşa avea o „sonerie” pretenţioasă, o labă de leu de bronz care lovea o placă, tot de bronz, strălucind, tocită de atâta folosire, dinăuntru se auzeau voci, aproape în şoaptă, nu venisem cu nici un gând anume, mânat doar de curiozitate, înăuntru era doar un coleg, prietenul fetei, cu siguranţă, rotunjor, cu o chelie frontală,  prea sigur pe el, el era stăpânul, era doar într-o cămaşă oranj, cu bretele albastre şi în pantaloni verzi, în papuci de casă, semn pentru mine şi pentru oricine că era de-al casei. Rămase totuşi uimit că mă vede, colega noastră  s-a înclinat uşor spre el, cu o tandreţe oarecum stângace, aproape vinovată, „l-am invitat şi pe el la ziua mea, e colegul nostru”, el a tresărit uşor, întunecându-se abia perceptibil, „da, desigur, e ziua ta, poţi invita pe oricine ”, sublinie ultimul cuvânt, privindu-mă cu reproş, adică „tu ce dracu cauţi pe aici, chiar dacă te-a invitat, trebuia să nu vii, să consideri invitaţia doar o toană, un capriciu de moment, poate chiar un alint”. Seara nu începea prea bine, eram hotărât să nu rămân decât un sfert de oră, cel mult o jumătate de ceas, să găsesc apoi o scuză şi să mă retrag discret, dar, spre surpriza mea, colega, Laura – pe numele ei adevărat, Lorry – pentru colegii din teatru, se distra de minune, cochetând când    cu mine, când cu el, spre stânjeneala mea şi spre iritarea celuilalt. La un moment dat el n-a mai rezistat, i s-a adresat dur: „poate ar trebui să te explici, să mi te explici”, şi atunci Laura, cu o violenţă neaşteptată, pregătită parcă de multă vreme, i-a replicat şi mai dur: „poate că ar trebui să pleci, văd că eşti obosit şi fără chef şi ai reuşit să mă indispui de ziua mea,  vino altă dată, poate că atunci eşti într-o formă mai bună”; el a   privit-o uimit, realmente holbându-se la ea, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară sau ca şi cum ea ar fi rostit cine ştie ce enormitate, s-a încălţat în grabă, nervos, rupându-şi chiar un şiret, fără să spună vreun cuvânt, aruncându-mi din uşă o privire cruntă, de parcă eu aş fi fost vinovat de toată povestea asta. I se auziră paşii, sonori, nervoşi, pe scările metalice, apoi se aşternu o tăcere grea, s-o tai cu cuţitul.

-Să fumăm o ţigară.

-De acord. (Era, în acel moment, cea mai comodă soluţie).

-Te deranjează dacă sting lumina? Îmi place să fumez pe întuneric. Dacă vrei, pot aprinde o lumânare.

–De acord. (În acele clipe, cred că erau singurele cuvinte pe care le puteam rosti).

Aprinse o lumânare destul de subţire, galbenă, din acelea care se pun pe mormânt, o aşeză pe masă într-o cană puţin ştirbită, apoi se aşeză comod, în poziţie de lotus, în pat. Patul era obiectul dominant în cameră, tronând în mijlocul ei. Un pat comod, larg, foarte jos, ocupând, cred, un sfert din încăpere, ca suprafaţă. Era aproape obligatoriu să nu-l ignori, să te adăposteşti în el.

-Pentru mine e foarte comod. Scaunul mă oboseşte. (O aluzie la infirmitatea ei? O scuză? O acomodare a mea cu o realitate incomodă?) Vino şi tu lângă mine.

M-am aşezat stângaci, la o margine de pat.

Îşi aprinse o ţigară. Fuma pătimaş, trăgând puternic aer în piept, bărbăteşte.

-Spune-mi o poveste. Vocea ei era caldă, tandră, protectoare, îngăduitoare.

-Nu ştiu cum să încep…

-Toate poveştile încep cu „a fost odată ca niciodată”. Dar, dacă vrei, poţi s-o începi altfel. Nu sunt pretenţioasă.

Mi se părea ridicol totul, începând cu izgonirea stăpânului, continuând cu stinsul luminii, cu aşezarea noastră în pat, cu cererea ei trăsnită să-i spun o poveste.

-Prefer să te privesc.

Şi am privit-o drept în faţă.

Atunci cred că s-a produs minunea. Ovalul ei perfect, luminat doar de jarul ţigării, devenise dumnezeiesc, de madonă. Ochii ei negri, mari, uşor migdalaţi, erau înrouraţi în lacrimi, strălucând himeric. „Dacă ar fi văzut-o Eminescu. Sau Georges de la Tour. Ce imagine!” (Mă agăţam de reziduuri culturale, de stereotipii intelectuale.)

Părea Madona, Maica preacurată, dar fără prunc.

Din când în când, când nu trăgea fumul în piept, întunericul devenea atotputernic. Apoi chipul ei revenea, fantomatic, dureros de frumos. Singura icoană perfectă pe care am văzut-o vreodată.

I-am spus-o.

Surâse amar:

-Se pare că am fost prost inspirată. Fii liniştit, nu sunt  fată mare, imaculată.

Vroia să fie vulgară, dar nu reuşea deloc. Era şi ea intimidată.

-Nici eu nu sunt virgin. Numai că, deşi m-am gândit să rămân toată noaptea cu tine, să facem dragoste, mărturisesc că nu pot. Nu te acuz, dar eşti nepământean de frumoasă.

-Perfect, rămâi atunci peste noapte la mine. Dacă va fi să se întâmple, se va întâmpla. Dacă nu, nu. Oricum, eu sunt cea câştigată. Câte femei au avut în viaţa lor, o asemenea declaraţie de dragoste ?

Surâse trist, cu bărbia tremurându-i uşor, a emoţie puternică sau a deznădejde.

Am încercat, în acea noapte câteva tentative de apropiere. Mă încăpăţânasem. Trebuia să se întâmple!

În cele din urmă mi-a spus, cu o voce albă, resemnată, spartă:

-Nu te mai strădui. N-are nici un rost. Încercăm …altădată. Hai să dormim.

Am adormit imediat, epuizat. Niciodată până atunci (şi de atunci până azi) nu am depus un efort psihic mai intens.

La plecare, i-am sărutat uşor obrazul drept, aşa cum săruţi un copil.

(Întâmplarea n-a rămas fără urmări. Lorry s-a împăcat rapid cu „stăpânul”. Se vede că i-a povestit tot, pentru că „stăpânul” nu mi-a purtat deloc pică. Dimpotrivă. Doar la prima întâlnire s-a vrut sarcastic, caustic, grobian, ameninţându-mă în glumă cu arătătorul: „Cocoşelule…!” Am ridicat din umeri, a nepăsare, a resemnare. Generos, m-a iertat cu totul. După câtva timp, Lorry s-a îndrăgostit de un alt coleg, cel mai bun prieten de-al meu din studenţie. Abia atunci m-a trecut o umbră de spaimă: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…? Cum mi-aş fi privit, drept în ochi, prietenul ? I-aş fi spus oare ceva, despre aventura mea de o noapte? Cum ar fi reacţionat el? Dar ea? După „eşecul“ meu, Lorry umpluse teatrul cu zvonul că „sunt impotent”: „Dragă, numai că nu m-am suit pe el. Dar degeaba…! O noapte întreagă m-am chinuit. Băiatul ăsta are probleme erotice serioase.”

Că nu aveam nici un fel de probleme, stau mărturie trei colege comune. Dar, din acea seară am devenit mai prudent. Nu m-am mai culcat în pat cu nici o icoană.

Apoi prietenul meu a murit pe neaşteptate de un cancer de piele, rapid, în doar câteva luni.

Lorry a făcut ce a făcut şi a rămas în străinătate, în Belgia, unde s-a şi remăritat după câtva timp cu un industriaş. N-a mai ţinut legătura cu nimeni de acasă. Nu se mai ştie nimic despre ea.)

Recitesc povestirile prietenului meu, scriitorul. Printr-o ciudată simetrie, ca o contrapondere la povestea mea cu Laura, recitesc, cu uimire proaspătă, o poveste de dragoste, imposibilă ca o parabolă, totuşi atât de frumoasă:

Plecaserăm după fragi. Aveam vederea ageră, îi găseam imediat. Ea se învârtea în jurul meu, bosumflată. Nu-i vedea. Îi arătam râzând  câte unul. Mândră,  nu  vroia  să-i  culeagă:  „Nu l-am văzut eu.” Adunam frăguţele pe paie subţiri. Fructele rămâneau întregi. Aveam deja câteva şiraguri; ea nu reuşise să strângă decât câţiva. E drept că, lacomă, nu rezistase ispitei şi mânca pe furiş câte unul. Într-un târziu, şireată: „Ştiu pentru cine le strângi. Tot mie o să mi le dai.”

Nu mă gândisem la asta, dar am aprobat-o zâmbind: „Bine, fie, îţi dau ce am strâns până acum. Dar, de acum, tot ce strâng e pentru mine.”

Am tăcut. Se pornise vântul. Pe neaşteptate. Mai întâi un fâşâit uşor, un susur de izvor. Apoi au început să trosnească crengile, lovindu-se între ele. „Ar fi bine să ne întoarcem.” „Mai stăm, până trece vântul”. Apoi a început goana fiarelor. Veveriţele păreau înnebunite. Păsări greoaie, cu zbor leneş, ciufi, o bufniţă, alte păsări,  cum  nu  mai văzusem până atunci, se retrăgeau spre văi. „Mi-e frică”. Îi tremurau buzele. „Şi mie” – am şoptit înfiorat. Apoi au trecut, nu departe de noi, vulpi roşietice, căprioare  sperioase, o turmă de mistreţi. „Ce să fie?” „Nu ştiu: poate un incendiu. Numai că nu simt încă fumul.” „Dacă e aşa, ar trebui să coborâm spre apă. E mai sigur acolo.” Îi era frică, tremura, dar spusese cuvintele din urmă aproape dur, cu o hotărâre care mă mirase. Ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe ea însăşi, nu pe mine. „Bine. Să coborâm.”

N-am mai coborât. Din molizi au început să cadă conurile. Cădeau cu un pocnet sec, pe pământul pietros, aproape cenuşiu, vag acoperit de ace uşor îngălbenite. Pământul s-a înfiorat. Carnea sa primise o lovitură puternică, dureroasă. Tremura uşor. „Cutremur” – am şoptit. S-a strâns înfricoşată lângă mine. Era fierbinte. Am îmbrăţişat-o strâns. Părea mică, un copil aproape. până atunci nu mă uitasem la ea, n-o văzusem. Mă obişnuisem cu ea încă din copilărie. „Vecinica”. Aşa îi spuneau toţi, chiar şi ai ei. Pământul a început să se zbată. Cineva  încerca  să-i pună un căpăstru. Sălbatic, nu se lăsa.

Ne-am lăsat pe spate. Dedesubtul nostru fierbea un cazan. Înăbuşit, dar  fierbea. Copacii se prăbuşeau cu mirare, ca din senin. Rădăcinile se eliberau întâi de pământ, se dezgoleau; rămas fără sprijin, molidul se prăvălea maiestuos, întâi în tăcere, apoi cu pocnete de armă, în cele din urmă într-un suspin prelung, de frunze. Ici şi colo se crăpaseră falii. Şopârle uriaşe îşi săpaseră galerii întortocheate în fuga lor nebună. Se întoarse spre mine.

Mă privi fix, în adâncul ochilor, de foarte aproape: „Dacă acum nu se întâmplă, n-o să se întâmple niciodată. Cu nimeni, niciodată.” Spusese asta fierbinte, cu fervoare, grăbită, ca pe un jurământ. Eram zăpăcit. „Ce să nu se mai întâmple? Cutremurul?”

Pielea de pe tâmple i s-a întins, ca într-un început de zâmbet grav. „Ai dreptate. Cutremurul”. Am privit pentru o clipă în jur. Tremurul pământului încetase. Tremurul copacilor încă nu.

O melodie ciudată coborând spre noi, uşoară ca un suspin şi totuşi clară. Cred că bucăţi mici de scoarţă alergau printre crăpăturile de coajă. Alergau spre pământ. Mătănii deşirate.

S-a întors spre mine. „Sărută-mă. Şi iubeşte-mă mult. Nu vreau să uit nimic. Sau să uit totul.” Avea buzele dulci şi tari, de fruct zemos aflat în pârg. Am muşcat-o. Şi-a înăbuşit un suspin, dar nu a zis nimic. Un fir subţire de sânge îi însemna buza. „Eşti rău.”

Am vrut s-o liniştesc. I-am mângâiat fruntea. Era senină. Părul. Era mătăsos şi lung, de culoare grea, a mierii de salcâm. Am închis ochii. Am mângâiat-o, urmându-i conturul. Gâtul se decupa subţire, graţios şi fin. Sânii îi erau mici, două pere văratice. Tari. Am deschis ochii. Mă privea liniştită, dar pălise puţin. I-am desfăcut bluza. Sânii s-au zbătut nervos,  cu  sfârcuri  roz,  strânse  parcă  de  frig. I-am  sărutat uşor.

M-am aşezat alături, cu o mână petrecută pe sub ea. Am închis  din nou ochii. Am continuat să o  descopăr. Nu  era  încă  formată.  Osul  era prea aproape de piele. M-am răsucit puţin şi am simţit-o strângându-se  lângă mine. I-am îmbrăţişat, doar cu două degete, scobitura de sub genunchi. Era fierbinte. Am mângâiat-o de-a lungul coapselor. Acum mi se păreau mai pline. Mâna a alunecat în valea îngustă dintre genunchi. Înspăimântată, a rămas  câteva clipe acolo. Apoi am început să urc. Printre ochii întredeschişi am zărit-o pălind şi mai mult; pentru o clipă, pleoapele şi genele au fost petrecute de un fior. Numai pentru o clipă. S-a răzvrătit apoi spre mine. Mă  săruta  grăbită  pe ochi,  pe buze, pe gât. „Închide ochii.”

I-am închis. Am auzit foşnetul fustei. Mi-a şoptit la ureche, abia  rostit: „dezbracă-te şi tu”. I-am urmat îndemnul, tremurând. S-a lipit de mine. Părea o luptă. O căutăm cu buzele, dar ea se ferea. Apoi tot ea năvălea şi mă acoperea cu un torent de sărutări. S-a cuibărit sub mine.

Atunci am deschis ochii. Mi-a zâmbit, cu o urmă de tristeţe: „Credeam că nu-i mai deschizi.” M-a privit firesc, fără spaimă. Obrajii îi ardeau. Mâinile ei erau reci; încercau să-i răcorească. I-am răspuns ruşinat: „Ştii, eu niciodată…” A rămas o clipă tăcută, apoi a scos un fel de chiot. M-a privit cu o bucurie sălbatică, nestăvilită. „Adevărat?” A început atunci să mă mângâie, la fel de stângaci. „Nici tu…!” Mi-a zâmbit dureros, uşor ironică, uşor visătoare: „Nu se vede…”

Încercam să ne iubim. Mă mira puţin împotrivirea ei. Credeam că totul va veni firesc, dar nu era deloc aşa. Apoi dintr-o dată mi-a muşcat buzele. Mi-am ridicat uşor capul, am vrut s-o cert, măcar cu privirea, dar i-am întâlnit lacrimi în ochi. „Iubitule…” – a murmurat – „acum totul e bine.”

Într-adevăr acum mă primea firesc, fără împotrivirea aceea ciudată de la început. Mă mângâia nervos, febrilă şi atunci am întrebat într-o doară: „Doare?” „Puţin…Deci… ştiai totuşi… Sunt atât de fericită… Mi-aş dori să rămân toată viaţa aici, cu tine… sau să mor.”

Acum trupurile noastre unduiau altfel, lin, fără vreo ezitare. Un tremur cald m-a înfiorat, din tălpi în creştet. Am avut câteva clipe de spaimă, apoi am înţeles. Mi-a ghicit gândurile: „Abia acum sunt a ta cu adevărat”.

Ne-am întins pe spate, cu mâinile sub cap. Capul ei se odihni apoi pe pieptul meu. Priveam norii. „În curând va ploua. E bine.”

Ploaia ne-a învăluit bogată, caldă, pătrunzându-ne până la suflet. Am început să alergăm nebuni de fericire. Picături mici de noroi ne mângâiau pentru o clipă trupurile, apoi se prelingeau învinse, sub jetul de apă care venea năvalnic.

Ne-am mânjit cu noroi pe tot trupul (a fost ideea ei). Era greu, ploaia cădea continuu şi noi eram, în câteva clipe, la fel de albi şi de frumoşi. Ne-am retras sub cetina de brad. Şi-a muşcat buzele: „Mai vreau”. Am privit-o uimit. De unde avea atâta curaj fata asta?

 Lucian Strochi