12. Cum aţi cataloga plagiatul? Ce sentimente vă stârnesc plagiatorii? Cum îi caracterizaţi pe cei care recurg la plagiat? Desigur, întrebarea e motivată de tsunamiul de plagiatori contemporani, aflaţi după gratii, în afara gratiilor, dar pe cale de a ajunge după ele, sau paradoxal între gratii, dar cum se vede, vizitaţi de „amăgitoare graţii”. Există fără îndoială o explicaţie sociologică a fenomenului?

Fenomenul e foarte complex şi merită o discuţie amplă şi sinceră. În Evul Mediu, nu exista ideea de plagiat. Autorii îşi împrumutau unii altora fragmente de opere fără nicio jenă, ca pe un lucru normal. Chiar Shakespeare a „plagiat” şi s-a autoplagiat. Viziunea uluitoare a infernului dantesc e împrumutată de Dante de la un arab. Ideile circulă, uneori şi expresiile. Uită-te la maxime. Unele, foarte cunoscute, au alţi autori decât cei „tradiţionali”. Apoi folclorul. Împrumutând din folclor, comiţi sau nu un plagiat? Plagiatul e legat în primul rând de dreptul de autor. Citatul e un mic plagiat? O idee culeasă de la altcineva e plagiat?  Cine poate afirma tranşant că el şi numai el a avut acea idee? Câte invenţii nu au doi sau mai mulţi autori, care nici măcar nu se cunoşteau ca nume. Pe de altă parte, a folosi munca, gândirea şi simţirea altcuiva şi a le vinde ca fiind ale tale e un lucru ruşinos, imoral şi penal. Cât despre autorii „penali”, ce să zic? Lucrurile trebuie judecate de la caz la caz. Între un savant şi un conducător de club de fotbal, ambii autori, ambii după gratii, e totuşi o diferenţă de la cer la pământ. Să nu uităm că în închisoare s-au scris, de-a lungul timpului, destule capodopere. Chiar dacă închisoarea avea sau nu gratii. În ceea ce priveşte fenomenul actual, aş spune două lucruri: sistemul a permis proliferarea cancerigenă a acestor „opere”; apoi interesul poartă fesul. Aşa că dacă fesul poate fi o carte…

Lucian Strochi