Am privit-o mai atent. Acum era fericită, nu se mai temea de ea sau de mine.  Parcă şi sânii se măriseră şi erau mai obraznici. Un şarpe vineţiu, mai mult ca o umbră, se ascunsese între ei. Şi coapsele ei erau mai pline. Se aplecase uşor peste mine, a luptă sau a joacă şi sânii păreau grei, copţi de dragoste şi de lapte. M-am prăbuşit la picioarele ei şi când ea s-a aplecat, sânii păreau clopote ciudate, întoarse.

Ne-am iubit din nou, ne-am rostogolit prin iarba care înviase sub ploaie, ploua peste noi şi trupul ei devenise mai mat, crescuse parcă, avea în el un soi de triumf: „iată-mă: sunt tânăr, plin de iubire, sănătos şi puternic”;  şi eu eram altfel acum, cea cu care mă iubeam era o femeie care îmi dădea şi îmi cerea dragoste.

Ne descopeream bucuroşi, nu ne mai uimea faptul că fiecare ghicea cu o clipă mai devreme gândul celuilalt, trupurile noastre se căutau, păreau că se cunosc de multă vreme, se uitaseră doar, dar acum se recunoşteau.

Eram flămânzi de dragoste, uitasem de tot şi de toate şi când razele soarelui ne-au mângâiat, le-am descoperit târziu, pe trupurile noastre, când ploaia nu mai era decât o amintire şi doar câţiva stropi de apă sau de sudoare mai rămăseseră pe noi, în cine ştie ce copcă minusculă a pielii. Am privit din nou cerul, era senin, de un albastru înalt, soarele plonja în acest ocean ca o ancoră de aur.

O priveam cu uimire: părea acum o femeie leneşă, mulţumită, sigură de ea şi de mine, sigură de iubirea ei, o femeie răsfăţată, cu un trup superb, orgolios. M-am aşezat uşor cu ceafa pe pântecul ei. Era puternic, musculos, uşor bombat. Mi-a priceput gândul şi mi-a zâmbit, cu buzele abia întredeschise, biruită de dragoste: „Ce vrei? sunt femeie şi femeile…” N-am lăsat-o să continue, am răstignit-o în iubire: palmele ei se întâlneau grăbit cu palmele mele, buzele ei îmi căutau buzele. Eu îi sărutam febril ochii, atingându-i fruntea, mângâindu-i obrajii. Acolo, la coada ochiului, i-am zărit primul rid şi, când i l-am desenat cu degetul, tandru şi gânditor, fruntea ei a tresărit şi atunci i-am găsit urma altuia, bine ascunsă între rădăcinile sprâncenelor.

M-am ridicat brusc, înspăimântat, aş fi vrut să exclam: „bine,  dar  nici  nu  îţi  dai  seama  cât  de  mult  ai  îmbătrânit”;  am privit-o cu reproş („mie de ce nu mi-a spus nimic”- putea să o facă) şi atunci i-am văzut toată faţa acoperită de o plasă de riduri, atât de fină, încât era aproape invizibilă şi tot atunci i-am găsit primele fire albe la tâmple, ascunse sub altele, galbene, de culoarea paiului de grâu. I-am spus-o, mai mult din mirare decât  … şi ea a zâmbit trist, poate mai trist ca oricând: „Aşa sunt femeile din familia mea; ne trecem foarte repede” şi mie mi-a părut rău că i-am spus-o, în fond era frumoasă, chiar dacă sânii îşi pierduseră (oare nu din cauza mângâierilor mele?) elasticitatea şi parcă şi frăgezimea. Nu mai aveau acea împotrivire obraznică cu care mă întâmpinaseră prima oară. Cât despre şolduri, acestea se lăţeau înspăimântător, pântecele se acoperise cu un strat de grăsime care îi atenua forma perfectă, mă întrebam cum putusem să cred că  era  abia  o  copilă, când    femeia de lângă mine putea să-mi fie mamă, era oricum mult mai bătrână decât mine şi atunci, cu un sentiment de jenă, am acoperit-o cu bluza şi cu fusta şi ea mi-a spus liniştită, fără vreo imputare, strict constatativ: „Nu-ţi mai plac… nu-i nimic… mă bucur că totuşi ţi-am plăcut când  va…”

Glasul ei venea de undeva de demult, avea totuşi câteva note noi, un chicot scurt, răutăcios, de babă care spune o răutate, apoi se bate peste gură, încântată de ce a spus.      M-am îmbrăcat pe furiş, începuse să fie frig, se însera de acum şi am coborât spre izvor.

Când m-am întors, n-am mai găsit-o. Am găsit doar fusta şi bluza şi sub ele un schelet, un schelet de bătrână, cu craniul îndesat între umeri, cu mâinile puse pe piept. O pieliţă uşoară, subţire, mai susţinea împreună  oasele  acelea,  pe  care  cea mai uşoară atingere le-ar fi risipit.

M-am întors în sat. Oamenii mă priveau cu mirare, clătinând din cap. „Vecinica”…- i-am spus, şoptit, mamei. (Eram hotărât să-i povestesc totul, aşa cum a fost. O mamă înţelege orice). „Vecinica” – am mai spus. „Ce ai cu ea? Las-o în pace: s-a măritat cândva, cu unul din alt sat, nu-l cunoşti tu. Dar cum de ţi-ai adus aminte de ea?”

Am înghiţit în sec. Ce să-i mai spun? Că plecasem cu ea dis-de-dimineaţă după fragi, că era aproape o copilă, că eu o făcusem femeie, că apoi s-a întâmplat ceva ciudat, de fapt, tot ce s-a întâmplat după aceea, a fost ciudat…? Am tăcut şi am intrat în casă să mă spăl. Pe masă era o oglindă, în care am privit, aproape fără să vreau. Şi m-am văzut, cu spaimă, altfel decât mă ştiam. În locul unui flăcău care se rădea abia a cincea sau a şasea oară, din oglindă mă privea sever un bărbat matur, cu părul uşor încărunţit, cu reflexe de fontă proaspăt ruptă. Şi ochii erau metalici. Nu răi, cât pătrunzători. Vârf de burghiu. Cine era bărbatul acela? M-am întors. În spatele meu nu era nimeni. Cine era bărbatul acela? Şi, dacă eram eu, de nu mă mai recunoşteam? Mă trezisem dintr-un vis, care durase  poate  ani,  sau, dimpotrivă, abia  acum  intram  într-un  vis?

N-am aflat niciodată adevărul. Cu ceva m-am ales totuşi: deşi nu sunt primul născut, autoritatea părului meu alb i-a făcut pe ceilalţi să mă numească, cu respect şi poate şi cu o uşoară compasiune: „fratele cel mare”.

Stăteam nopţi întregi şi mă întrebam: unde dispăruse prietena mea de joacă, „vecinica”? Oare existase cu adevărat? Şi, dacă existase cu adevărat, dragostea dintre noi, din poiană, a fost adevărată? Şi, dacă a fost adevărată, de ce trecuse ea, din copilă în tânără, din tânără în femeie, din femeie în bătrână? Ce o îmbătrânise atât de repede? Şi, dacă nimic din cele petrecute în poiană nu era adevărat, de ce îmbătrânisem şi eu atât de repede peste noapte? Sau: dacă nu îmbătrânisem repede, ce se petrecuse cu viaţa mea, în răstimpul a aproape douăzeci şi cinci de ani? Ce boală ciudată îmi răzuise din memorie orice imagine, orice amintire despre acei ani? Şi, dacă totul a fost firesc, normal, de ce doar eu îmbătrânisem şi fraţii mei nu? Ce taină grozavă era la mijloc? Cine să-mi răspundă?

Mi-am răspuns tot eu. Dacă nimic din ce se petrecuse nu era real, în afara părului meu cărunt şi, dacă era adevărat şi faptul că nu eram  cel mai în vârstă dintre fraţii mei, atunci nu mai exista decât   un singur adevăr: eram strigoi.

…Moartea tatei m-a descumpănit total.

Şi asta din mai multe motive: în primul rând, pentru că a murit destul de tânăr, la abia şaizeci şi şapte de ani, încă neîmpliniţi.

Apoi, pentru că nimic nu-i anunţase moartea.

Ciudat poate, dar, în mod obişnuit, un om moare destul de greu, după ani şi ani de chinuri şi de suferinţe.

Nu mă refer, desigur, la accidentele violente, cum ar fi cele de circulaţie (sanguină sau auto).

Era bolnav de ciroză, se pare (nici astăzi nu ştiu exact de ce anume a murit), el, care nu băuse aproape deloc la viaţa lui, rar câte un pahar de vin bun sau de ţuică de două ori întoarsă, dar asta numai de sărbători şi la masă.

Şi de inimă, dar cine nu e bolnav astăzi de inimă, cine nu are tensiune mărită sau cardiopatie ischemică.

Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că l-ar fi văzut într-o crâşmă sau vreun restaurant, sau că l-ar fi văzut ameţit, nemaivorbind de beat.

Se plângea, e drept, în ultimul timp, de faptul că i se umflă picioarele, că acumula apă în organism, se internase de vreo două ori, el, care ura spitalul, dar repet, nu erau totuşi semnele unei morţi apropiate.

E drept că ne vedeam foarte rar, ne despărţeau acum mai bine de opt sute de kilometri, îţi trebuia o zi întreagă să traversezi ţara de la un capăt la altul, ca să ajungi să-l vezi, aveam un program extrem de încărcat, pregăteam o premieră, aveam două reluări cu probleme, cu actori care trebuiau înlocuiţi, apoi spectacolele curente.

De sărbătorile de iarnă i-am dat câteva telefoane, mi-a spus că nu e nimic, că se simte aproape bine şi că se va interna din nou în spital, acolo sunt mai puţine tentaţii, poate să suporte mai uşor un regim fără sare, credea că are ceva renal, (despre ciroză nici vorbă, nu ştia sau nu accepta adevărul) şi unele probleme cu inima, în rest totul era bine.

M-am oferit să vin să-l văd, dar mi-a spus că mai bine să vin de Paşti sau, şi mai bine, în vară, când nu am stagiune, să pot sta câteva zile, că are să-mi spună câteva lucruri, îmi rămăsese dator de la ultima întâlnire.

Apoi vestea, în miez de noapte. Mama m-a sunat, cerându-şi scuze că mă sună la o asemenea oră de noapte şi mi-a spus, cu o voce albă, fără vreo emoţie în glas, sec, că se stinsese.

Abia atunci am aflat că, în ultima săptămână, nu mai putea să doarmă în pat, că aţipea câteva minute doar într-un fotoliu, că suferise cumplit, dar că nu se plânsese de nimic, o singură dată îl surprinsese mama stând pe un scaun în bucătărie, cu lacrimile curgându-i-se fără voie pe obraji, dar nu şi-au spus nimic atunci şi nici mai târziu.

Mama îl iubise mult, era năucă de durere, nu găsea să spună la înmormântare că „a fost un delicat şi un pedant ”, lucruri adevărate desigur, dar nu erau, în condiţii normale, lucrurile cele mai importante pe care să le spui despre un om cu care ai trăit împreună, fără mari seisme, mai bine de patruzeci de ani.

Nu a fost nici o problemă să plec, conducerea  a fost înţelegătoare, m-au întrebat şi dacă aveam nevoie de bani, dacă mă pot ajuta cu  ceva; soţia  s-a  învoit şi ea de la şcoală, am plecat val-vîrtej, după ce am făcut câteva cumpărături mărunte, absolut necesare.

Era iarnă, temperatura coborâse, în unele zone ale ţării, sub -20 de grade, dar am găsit o legătură bună cu un rapid şi nu am stat prea mult prin staţii.

Mama nu plângea, plânsese mult şi nu mai avea lacrimi, se bucura că am putut veni şi încă amândoi, „ce mult ar fi vrut să vă mai vadă, dar totul s-a petrecut atât de repede, nici acum nu cred că e adevărat, că nu mai e”.

Tata nu se schimbase aproape deloc, doar lobul urechii stângi era uşor învineţit, de parcă s-ar fi lovit.

Nici eu nu acceptam moartea sa, fusese tot timpul atât de viu, atât de neînlocuit, ca autoritate, părea atât de puternic, încât îl credeai pregătit pentru a-şi sărbători cel puţin o sută de ani, nu am avut prea mulţi morţi în familie, ca să mă obişnuiesc cu moartea, cred că atunci când îţi moare cineva foarte drag nu suferi, nu suferi atunci, pe moment, durerea e atât de mare, încât eşti anesteziat, abia după vreo două săptămâni resimţi din plin, în plin, şocul, realizezi golul pe care la produs fiinţa iubită în sufletul tău şi al altora, realizezi că nu se va mai întoarce niciodată, că nu te vei mai putea certa şi împăca niciodată cu el sau cu ea, că au rămas atâtea lucruri nerezolvate între voi, nespuse, neştiute şi abia atunci doare cumplit dorul de fiinţa iubită, tată, mamă, frate sau soră, soţ sau soţie, copil sau bunic.

În cazul tatei, realizam doar faptul că după el urmam eu, că între noi nu mai e nimeni, că m-am mai apropiat cu un pas de moarte, că nu mai e  nimeni care să mă apere de moarte.

Îl priveam în tăcere, în biserica sobră, în care se odihneau toţi morţii oraşului, indiferent de religie, era senin, cu buza superioară uşor răsfrântă, ca la cei atinşi de nemăsurat orgoliu; ducea cu el taine adânci, nu crezuse nici el că va muri atât de repede, de asta eram sigur.

Eram singur în biserica răcoroasă, înaltă, goală şi, pe neaşteptate, am izbucnit în plâns, un plâns din rărunchii fiinţei mele, de durere, de deznădejde; se fărâmau în mine băierile sufletului şi ale trupului şi, atunci, în câteva clipe, am îmbătrânit cu ani.

Trăiam acum într-o altă provincie istorică a ţării, obiceiurile nu erau prea diferite, nici ritualurile; înmormântarea tatei însă m-a surprins: mai sobră, deşi cu fanfară, cu oameni îmbrăcaţi obligatoriu în negru, cu dric, cu bărbaţii mergând înaintea femeilor, un spectacol la care tata era protagonistul.

Spectacolul era unic şi irepetabil, trist, monocrom, monocord, dar demn.

Mult mai târziu, la vreo câţiva ani după moartea tatei, am găsit într-o ladă, caiete întregi cu roluri copiate, ba chiar şi câteva piese… proprii, cam naive, dar originale (!?!), scrise probabil pentru vreo trupă de amatori.

Am aflat că tata iubise mult teatrul, că jucase teatru pe când era elev (!?), că avea un succes nebun mai ales în piesele istorice, când, soldat rănit, murea eroic, după ce îşi declama şi îşi declara dragostea de ţară şi „motivaţia” luptei şi morţii sale, în lacrimile evreicelor ultrasensibile şi al nemţoaicelor sentimentele, „oi, oi, oi, aşa de tânăr şi aşa de mort”, suspinau, chiar plângeau ele, „chiar crezi că a murit, aşa a căzut, nu s-a lovit la el?” – întrebau grijulii, gata să intervină bravele gospodine.

Româncele, încercate de sentimente patriotice, aveau emoţii mai generale, legate de text, nu de interpretare, aşa că nu se manifestau decât  în final, după ce se trăgea cortina, prin aplauze repezi, prelungi, totuşi apăsate.

(Toate astea mi le povestea, cu un umor uşor maliţios, mama: bineînţeles, nici ea nu asistase la vreun spectacol, dar îi povestise bunica totul, ce şi cum, aşa că putea să-şi imagineze scene întregi, la care, evident, se adăuga şi fantezia şi imaginaţia proprii).

Aşadar, opţiunea mea nu fusese chiar neobişnuită, aveam „antecedente artistice” în familie, iar când am aflat că şi mama cântase în corul şcolii şi în cel al bisericii (şi, în unele cazuri, chiar ca solistă )  mi-am spus, autoironic, dar şi concesiv, că provin dintr-un „neam de artişti.”

…Mama i-a supravieţuit tatei aproape douăzeci de ani.

Trecuse de optzeci de ani şi devenise capricioasă, tot mai greu de suportat, egoistă, numai ea  conta, numai bolile ei, numai se făcea ea era bine, nu accepta nici un sfat, nici o nuanţă. Orice discuţie începea şi se sfârşea cu ea, devenise chiar mitomană, afirma că are 47 de operaţii şi peste 90 de internări, orice boală ai fi avut, o avusese şi ea, dar, evident, într-o formă mult mai gravă.

Avea nevroză cardiacă, cardiopatie ischemică, colită „putriferă”, suferea de balonări, avea aritmii, tensiune oscilantă, cataractă la ambii ochi, cistită, migrene rebele, reumatism poliarticular, insomnii, carii dentare, nevralgii intercostale.

Se îngrăşase şi declara că îşi urăşte hoitul (spunea asta şi se bătea teatral, ostentativ peste şolduri) care n-o mai ascultă, o durea mâna stângă, după o dislocare de umăr.

Lua zilnic un pumn de pastile (se plângea, desigur, de scumpetea medicamentelor care îi mănâncă toată pensia) şi evalua un medic după trei criterii infailibile:

1) dacă medicul o asculta şi o aproba (ea îşi făcea anamneza, îşi stabilea diagnosticul, îşi prescria medicamentaţia);

2) dacă medicul afirma că e foarte bolnavă şi

3) dacă nu uita să adauge şi „amănuntul” că, la vârsta ei, arată totuşi foarte bine, fiind o adevărată doamnă.

N-ar fi recunoscut în ruptul capului că ar fi putut şi ea greşi, că nu poţi reuşi întotdeauna. În plus, în ultimii ani devenise şi avară.

De murit, a murit fericită, în somn. Fără să ştie că a murit. Cauza morţii:  o toxiinfecţie  alimentară. Mânca mult, era lacomă, n-a vrut să spună ce a mâncat, cu toate insistenţele noastre şi ale medicului. Probabil a mâncat vreuna din conservele ei, pe care le păstra câţiva ani buni. N-au fost prea mulţi la moartea ei, dar a fost o înmormântare frumoasă (parcă asta ar conta!).

…Stau acum în fotoliu, de fapt un balansoar, acoperit cu un pled cadrilat de lână. Sunt    singur şi bacovian, aproape nu mai am nevoie de cuvinte.

Citesc şi recitesc rând   urile prietenului meu, scriitorul. Ceea ce este cu adevărat ciudat e faptul că întâmplări, cuvinte, situaţii, emoţii, replici, stângăcii, rezolvări sublime, toate din proza (şi poate chiar din viaţa sa) – totul se repetă. Ca şi cum mi s-ar fi întâmplat mie toate acestea. Ca şi cum le-aş fi scris chiar eu. Ca şi cum nu noi trăim o viaţă, ci viaţa ne trăieşte pe noi. Şi uneori nu are prea multă imaginaţie, se repetă. Ne repetă.

Una dintre povestirile sale, care s-ar vrea fantastică, mi s-a întâmplat (ca fapte) mie, aproape punct cu punct. Diferenţele sunt total nesemnificative:

Nu eram prea veseli şi aveam toate motivele să fim aşa. Un An Nou fără zăpadă e ca o nuntă fără lăutari sau fără rochie de mireasă (tot albă, la urma urmelor). În plus, un ger aspru, care îngheţase pământul, casele, gardurile, aerul chiar. Nu puteai să stai mai mult de o jumătate de oră afară. Iar ca să faci Anul Nou în compania unor sticle de bere şi de vin şi a câtorva farfurii de mâncare, închis într-o cabană forestieră, închiriată cu destulă greutate cu o săptămână înainte pentru a servi doar ca loc de refugiu…

Nu, perspectiva nu era deloc veselă. Nici sanie trasă de cai, promisiune onorată, dar inutilă, în condiţiile actuale, nici măcar o plimbare prin pădurea troienită, nici… Nu, hotărât lucru, un An Nou fără zăpadă nu promitea nimic bun.

Tocmai acum, când mă pregăteam să-mi întâmpin 33 de ani de viaţă, în acte eram trecut pe 2 ianuarie, dar nu era decât o eroare birocratică şi, mai ales, un an de logodnă blândă, cu cea care, peste câteva zile, avea să-mi devină soţie.

Tocmai acum, când invitasem şi o familie, tineri ca şi noi, tocmai pentru ca să ne simţim cât mai bine, într-o companie cât mai veselă.

Pe la patru însă, cerul s-a acoperit brusc de vergi vinete, „parcă-i bătut”, exclamase unul din noi; apoi vergile au pălit la fel de brusc; curios, în loc să se întunece şi mai mult, cerul s-a deschis brusc, într-un cenuşiu-luminos, bătând aproape de galben.

Lucian Strochi