Sunt cărți destinate minții și doar privirii, iar altele spre amintea vederii. Unele țin de veșmânt, celelalte de lăuntru. Din această a doua, rară prezență, face parte și „Ancadierul” d-lui Lucian Strochi, grafiat sărbătorește în anul 2014 de vrednica Editură „Cetatea Doamnei” – Piatra Neamț.

Structurată, cum Sinea, într-un arheic cod ce reazemă cheia către Sens (Sinele), cartea de față răsare în cărarea jocului poeionic, așezând în desăvârșire contururi cuvântale în chiar Forma Cuvântului prin referență, simbolizare și statornicire: „ Alb pe cer cocori/ pentru cireși în floare/ senine liniști//  Podul unui arc încordat/ pentru aceste săgeți.”/  (Pictură vie – tanka, pag.101). Poezia d-lui Lucian Strochi creează din lume, în lume și întru lume, sub un ritual cosmic, învierea unui lexicon al esențelor ce prefigurează denominarea omului ca imagine (chip și asemănare lui Dumnezeu), după cum urmează: „ L-am îngropat pe Dumnezeu în mine,/ Demult, în rugă, slovă sau tăcere,/ Nu ca să-mi caut blândă mângâiere,/ Sau să înalț lumină din lumină.// Culeg pe buze lacrimă de miere/ Și orb îmi cer căderea mea în mine./ Prin degete îmi trec roiuri de albine:/ Iubirea, sacră, dreptul ei și-l cere.”//  (Sonetul pocăitului, pag. 140). Ea este o reabsorbție în ordinea eternă a Luminii, unde reflexiile-străluciri s-au refractat în sfera poetului-androgin, dând muzica poeziei, tăcutul „sunet” al trezirii mântuitoare, atunci când prin duh s-a împlinit katharsisul minții, când mintea a devenit a-minte (detașare de minte): „Printre albe ninsori, comori și flori,/ Ne căutăm, ca-n vis, din nou fiori,/ Din nou, iubite jumătăți surori.”// (Canțonă – despre un posibil mit al androginului, pag.200). Căci a face (poeion) înseamnă a da de Vid, de Cuvânt, de Tăcere, dincolo de cuvintele-semne, a afla golul decindeal, acela al seninătății Oceanului, unde Clipa stă necesar în aurora ei, în „închisul” ce pururi se deschide… Iar acestea, repet, peste mintea ce se împodobește doar cu fantasme: „Însuși soarele se cerne lin în flori/ Și timpu-adoarme blând în minutare./ Natura se-ascunde tainic în culori,/ Cu mine-n mistică asemănare.”// (Rondelul iluziilor, pag 182).

În adâncul „Ancadierul”-ului vom putea releva, semn de autentică poezie, infinitivarea gerunziului. Să deslușesc puțin această interpretare… E bine de știut că prin Căderea paradisiacă omul a trecut de la infinitiv la gerunziu, de la „a fi” „Acum” (în eternitate, atemporalitate) la a exista „fiind” în „Ieri” și „Mâine” (în petrecaniile timpului). Căci Infinitivul, deși numește o acțiune, este totuși Statornicie, întrucât acțiunea sa nu-i decât a Genezei, a Neclintirii. Gerunziul, însă, reprezintă o faptă în desfășurare, tributară timpului, care trimite la vremelnicie, la deșertăciune. Coborârea din Rai a debutat cu modificarea (conjugarea) verbului „a fi”, cu gerunzificarea sa. În illo tempore Oglinda Sacră năștea (înfăptuia Geneza) sub două reflexii: cea primordială a Cerului (infinitivală), a Adevărului, Amprenta, „Eu sunt Tu!” și cea conjugată (gerunzială), a Pământului, a întâmplării vremede, „Eu sunt Eu”: „Mi-e sufletul un bocet și-o colindă,/ Iubiri trădări se însoțesc rivale,/ În mine-ngrop tăceri de catedrale/ Și trupu-mi arde, magică oglindă.”// (Sonetul sufletului meu, pag. 214).  Omul a pierdut astfel urma adevărului (frumosului) prin conjugare, prin risipire în cercul împrejmuitor. Succesivitatea între Beznă și Lucoare nu a putut fi pricepută în Simultaneitatea Clipei… Însă în sineitatea omului stăruie Reîntoarcerea!… „ Se sinucide-un soare, înecat în struguri/ Și calm mor struguri roșii, torturați de teascuri./ Din must și vin, învie bucuroșii muguri,/ Se-aprinde iarăși soare, din amare vreascuri.”// ( Rubaiat, pag. 283). Iar aceasta vine și în lucrarea poetului care dobândește haric sapiența de a uni diacronia gerunzială cu sincronia infinitivală, adică timpul terestru cu acela celest în „acum și aici”, deci re-așează Întoarcerea omului la ataraxia paradisiacă, re-făcând Facerea. Împăcarea între timpul desfășurător al gândului cu Timpul uranic, înfășurător al intuiției se realizează în isihie, aceea ce vizează atât numărul de aur (chipul omului) cât și proporția cerească (asemănarea sa cu divinitatea) într-o geometrie sacră a cununiei între numere și glife care respectă, la rându-i, treptele inițierii de la în-chipuire, la iluminare/trezire, la contemplarea asemănării (aflarea Sfântariului în Om!) când, iată: „ Pagină scrisă, nescrisă de carte,/ Seamănă uneori cu o moarte.”// (Iubirea).  Prin poezie, ca numire revelată a Sacrului, omul se întoarce la lumina celor Doi Arbori ai Unului, de la „drumul șarpelui” (cuvintele minții) la „Calea fulgerului” (Inima Cuvântului), într-o roată ce are energie eternă numai în vidul său (în infinitivul mai sus amintit a lui „a fi”), în Ființă, iar obezile și spițele sale prisosind numai ca risipelnic (gerunziul despre care am vorbit: „fiind”-ul). Poezia concentrează așadar răsucitor molcomia lumii de la semne la sens, într-o ordine ascendentală. Ea transmite înțelesuri/hermetizează fără a pierde Înțelesul/Ermeticul, Tainicul. Este, în fond, o torsiune a golului cuvintelor în plinul Cuvântului Dintâi ce pregrinează „neclintitoare” dincolo de văzduhul smintelnic al părelniciei.

Închei prin a spune că semnul incipient poeziei este ca un sâmbure având coaja de plumb și inima de aur, rolul poetului rămânând acela de a pătrunde spre tâlcul acestui embrion verbal, ținând seamă de maiestuoasa împărțire a unui „număr” (gerunzivul) la predecesorul său (infinitivul) ce dăruie, vasăzică, în cuminție Numărul, „Ancadierul” de față al d-lui Lucian Strochi.

Petru Solonaru