Foileton: Emisferele de Brandenburg (22)
Am privit-o cu atâta intensitate, de parcă aş fi văzut-o pentru prima dată şi cu toate astea aş fi încercat să-mi aduc aminte unde o mai văzusem cândva; sau cu credinţa că dacă n-aş privi-o aşa, s-ar risipi în azur.
Şi atunci, fără voia mea, am murmurat cuvintele ce s-ar fi putut închega într-un vers: „Mă vrei iubire? Iată-mă cuvânt…”
…Visez, ca toţi oamenii, fără să ştiu, când mă trezesc, ce anume am visat.
Totuşi îmi amintesc acum perfect de un vis pe care l-am avut recent.
Mergeam pe o stradă prost luminată, cu doar două becuri galbene, la capete, luminând cuburile de piatră în arcuri romane ale străzii, doar pe vreme de ploaie – ca acum; strada devenea alunecoasă, înfricoşătoare, părea un balaur cu solzi metalici, vânăt-albăstrii, cu irizări de aur.
Eram singur, acompaniat doar de paşii mei, sonori, ritmici, grăbiţi.
Mi-au apărut brusc în faţă trei, îmbrăcaţi în mantale lungi, întunecate la culoare, poate negre. Siluetele lor s-au decupat doar când erau foarte aproape de mine. Oricum nu le vedeam feţele, ascunse inutil în dosul unor gulere largi, răsfrânte în sus: lumina becului, câtă era, îi proteja perfect, lovindu-mă şi ea, din faţă.
Unul dintre ei, cel mai înalt, m-a întrebat cu o voce gâjâită, de parcă tocmai atunci isprăvise o tuse cronică:
- Ai foc?
Am ezitat o fracţiune de secundă mai mult decât ar fi trebuit, m-a mirat întrebarea, normal ar fi fost să mă întrebe dacă am un foc, am vrut să îi răspund că nu fumez, dar n-am mai apucat, pentru că becul s-a spart într-o explozie puternică, de parcă ar fi fost o grenadă.
Sau poate nu era becul, ci altceva, o lovitură puternică în cap, o explozie de petardă; singurul lucru pe care l-am mai văzut era o sferă de foc, de un galben strălucitor, fierbinte, întocmai ca metalul topit, când iese din cuptor.
M-am trezit prizonierul lor, într-o cabană părăsită, mai mult un refugiu, din bârne de brad.
Eram legat cu o frânghie, ingenios, fără să mă doară prea tare, dar şi fără să mă pot dezlega.
Cei trei se mişcau în tăcere prin odaie, în fulgarinele lor largi, le crezusem mantale, ridicol de lungi, ferindu-şi în continuare feţele şi repet, fără să-şi vorbească, fără să-mi vorbească, ca şi cum le-ar fi fost frică să nu le recunosc când va vocile.
De vorbit îmi vorbea, în răstimpuri mari, de peste o jumătate de oră, Gâjâitul:
– Cine eşti?
– Ar trebui să ştiţi bine cine sunt, de vreme ce m-aţi sechestrat. Nu cred că m-aţi confundat.
– Eşti purtător de imagini.
Am tăcut şi eu câteva clipe, apoi le-am răspuns printr-o întrebare:
-E vreo vină doar a mea? Toţi suntem purtători de imagini.
Nu mi-au răspuns. Se vede că nici răspunsul meu nu-i mulţumise. Mi-au dezlegat într-un târziu legăturile de la mâini.
-Nu te osteni să fugi. N-a reuşit nimeni asta. Eşti dincolo de orice aşezare omenească.
Nu ştiu dacă aveau sau nu dreptate, dar un lucru era sigur: nu se auzea nici un zgomot, nici un sunet. Nici foşnet de copaci, nici bătaie de vânt, nici susur de apă, nici mugetul vreunui animal, nici glas de om. Era atâta linişte, că le auzeam lor respiraţia, iar mie, bătăile regulate, calme, ale inimii.
Eram total nedumerit. Ce acuzaţie mai e şi asta: „eşti purtător de imagini?!?”
Au plecat, la fel de tăcuţi, fără să-mi spună care e pedeapsa mea, dacă eram pedepsit sau nu, cât avea să dureze totul, dacă nu cumva mă confundaseră totuşi.
Cine putea fi purtătorul de imagini ?
Un fotograf care îi surprinsese făcând ceva nelegiuit şi ei vroiau acum să-şi recupereze de la el negativele?
Sau vreun pictor cu care se certaseră dintr-un motiv obscur şi pe care vroiau să-l pedepsească?
Dar eu eram doar un actor, eram şi eu, e drept, un purtător de imagini, dar nimeni, absolut nimeni nu se gândise vreodată să pedepsească un actor pentru aşa ceva. Pentru cuvintele spuse, da. Dar pentru… imagini?
Speram din tot sufletul că e doar o eroare.
Bărbaţii veneau şi plecau, la intervale regulate, din jumătate în jumătate de oră. Se uitau la mine, fără să scoată un cuvânt, clătinau din cap dezaprobator şi ieşeau.
Prima pedeapsă era deci tăcerea. Timpul trecea nefiresc de repede şi mă încerca de la un timp o foame turbată, chinuitoare. Doar nu aveau să mă omoare prin înfometare? Curios, eram totuşi destul de liniştit, ca şi cum nu ar fi fost vorba de mine, eram convins încă de faptul că trebuia să fie o greşeală la mijloc, că eram confundat cu altcineva.
Refugiul era închis perfect, bârnele mult prea groase pentru a le putea disloca, iar uşa era bine închisă pe dinafară, simplu, tot cu o bârnă pusă orizontal.
Scenele se repetau ca trase la indigo, bărbaţii aceia străini intrau şi ieşeau, fără să spună vreo vorbă, păreau figurinele unui ceas medieval, am încercat să intru în cîteva rând uri în vorbă cu ei, dar încercările mele erau zadarnice.
Vroiau să cedez nervos, după ce aveam să cedez fizic? Ce urmăreau de fapt? Pentru ce anume eram pedepsit şi care îmi era de fapt pedeapsa?
Mă chinuiau cumplit foamea şi setea. Buzele se acoperiră cu o crustă. Mă mânca toată pielea, eram acum aproape gol, cămaşa putrezise pe mine, eram acoperit de un mâl cenuşiu, care mirosea îngrozitor, degetele mi se umflaseră şi se înroşiseră, iar picioarele mă dureau la fiecare pas, de parcă ar fi fost, fără să ştiu, fracturate. Capul îmi era prea greu, limba mi se lipea de cerul gurii, gâtul era rănit şi eu înghiţeam în sec, dureros, atât de dureros, de parcă aş fi apăsat cu degetul pe o rană.
Curios, deşi nu băusem deloc apă, simţeam un lichid lipicios în mine, pielea începu să se acopere de cruste, sângele amestecat cu puroi, cu sudoare, se scurgea uşor printre crăpăturile fine.
Am realizat atunci, într-un abur de spaimă, că vroiau să putrezesc de viu, dacă nu aveam să mor de sete sau de foame. Nu mai puteam gândi, parcă şi creierul se terciuise, aşa încât şi gândurile mi se scurgeau greu, lipicioase, năclăite, imposibil de descifrat de cineva, chiar de mine.
Le-am strigat:
-Ce vreţi de la mine?
-Nimic. Aşteptăm.
Păreau vulturi, aşteptându-mi răbdători, hoitul.
Am început să delirez.
Eram într-o expoziţie de nuduri: cuminţi sau licenţioase, atrăgătoare sau vulgare, tinere sau cu cărnurile şi pieile deja vlăguite.
Femeile mă priveau şi ele în tăcere, mă chemau doar cu degetul, chicoteau privindu-mă sau îmi întorceau pur şi simplu spatele, mulţumite şi superficiale, trufaşe, orgolioase, iubite, leneşe, somnoroase, nepăsătoare.
Am închis ochi. rând pe rând mi-au apărut iubirile, iubitele, toate întâmplările erotice pe care le consumasem. Şi nu erau puţine.
Prima iubită a fost Ariadna, studenta blondă pe care o cunoscusem în tren şi care venise să-şi facă practica în oraşul meu natal. Era blândă şi leneşă, supusă, conştientă însă de frumuseţea ei neobişnuită.
Avusese un prieten, un coleg de an şi serie, trăise chiar cu el, dar părinţii lui, foarte bine ajunşi, nu erau de acord ca fiul lor să se căsătorească cu o fată fără o situaţie, aşa că relaţia lor se răcise brusc şi în cele din urmă ea renunţă, nu puteam să-i suport la infinit mojiciile, dacă vroia să o termine, era mai cinstit să mi-o spună, aşa că i-am spus: „Măi, băiete, mai trebuie să creşti şi abia după ce o să desparţi de fusta mamei, abia atunci să încerci să-ţi găseşti şi tu o femeie, care să fie numai a ta, pe care să o respecţi”.
Ne-am iubit într-o peşteră, (era chiar un şlagăr la acea vreme, un cântec cu iubirea de Neanderthal), printre stalactite şi stalagmite, oricât ar părea asta de incredibil, ni s-a părut cel mai ferit loc, coborâsem dintr-o pădure de molid, traversasem un deal, era extrem de cald, aşa că am coborât spre o peşteră, nu mai lungă de vreo optzeci de metri, cu un pârâiaş rece ca gheaţa la intrare.
Aveam cu noi o lanternă, mă gândisem că vom înnopta, oricum e bine să ai în pădure tot timpul cu tine o lanternă, ea era frumoasă, blândă, se dăruia din tot sufletul şi din tot trupul. Era într-adevăr îndrăgostită sau avea o imensă nevoie de dragoste. Mie mi s-a părut că refac, acolo şi atunci, cu acel exemplar superb, cu acea femeie – copil – adolescentă, una din primele taine ale firii.
Relaţia noastră a mai continuat un timp, cu aceeaşi sinceritate a simţurilor şi a trupurilor, dar programele noastre studenţeşti nu se potriveau deloc, aşa că am sfătuit-o, cu un imens regret, să încerce să mă uite, să-şi găsească pe altcineva şi ea a înţeles acest lucru şi mi-a fost chiar recunoscătoare.
Peste aproape un an, am văzut-o pe o terasă cu un tânăr brunet, senin, frumos, calm, sigur pe el şi mi-am dat seama că îşi găsise pe altcineva.
M-a bucurat acest lucru, merita o iubire mai calmă; n-am mai auzit de atunci nimic despre ea, s-ar fi putut să moară la cutremur, casa ei se prăbuşise, ajunsese doar o grămadă de moloz, am trecut pe acolo, am întrebat-o pe o vecină dacă ştie ceva, dar vecina şi-a dus mâna la gură şi mi-a şoptit că „n-a scăpat nimeni, au fost patru morţi”; murise deci, asta dacă, din păcate, mai locuia acolo.
Ariadna (o întrebasem de unde numele acesta mitic şi mi-a răspuns că adevărul era mult mai banal, cel care completase certificatul de naştere era chitrofonit şi îi venise prea greu să scrie corect „Adriana”, aşa că anagramase numele, pur şi simplu îşi adusese aminte că îl uitase pe „d” şi s-a grăbit să-l scrie acolo unde rămăsese cu scrisul) murise sau plecase definitiv, învăluită în mister; pentru mine e încă vie şi îmi amintesc că marile iubiri se sfârşesc în moarte.
Nudurile din expoziţie se răzvrătesc, pline de viaţă, de calm, de luxură,de voluptate, cerşind dragoste.
Curios, în expoziţie se întâlnesc toate iubirile mele, tablourile sunt diorame sau sunt realizate în acea tehnică unică a „gemail”-urilor, amestec de vitraliu, de basorelief, de pictură în ulei, cum numai la Tours, în Franţa, mai găseşti, într-un muzeu magnific.
Tablourile sunt şi ele unice, având ca titluri numele femeilor pe care le-am iubit; pictorul e şi el acelaşi: aceeaşi tuşă, aceleaşi nuanţe, aceeaşi mână sigură, acelaşi desen şi cam aceeaşi compoziţie. Ai spune chiar că e vorba de un manierist, că lucrările sale sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.
Apare întâi Silvana, fata care m-a iubit atât de mult şi pe care eu am supus-o la o probă dură şi neomenească: să ne plimbăm pe o stradă plină de arcuri romanice, din granit cioplit, avea pantofi noi, pentru mine îi pusese şi ne-am plimbat ore întregi, eu nepăsător, ea strângând din dinţi, până când pantofii ei albi, cu tocuri înalte au căpătat culoarea roz, băşicile se spărseseră şi dăduse sângele. E una dintre cele mai urâte amintiri ale mele şi mi-o amintesc mereu doar pentru că ea arată, îmi arată, până unde poate ajunge dragostea unei femei, de ce sacrificii e capabilă o tânără când iubeşte.
În tablou, Silvana e goală, doar cu pantofi roz, mergând singură, pe o stradă pavată cu granit, zâmbindu-mi stins şi nesigur.
Al doilea tablou este portretul trufaşei Basaraba – „os de os domnesc” – cum se grăbea să (-şi) continue prezentarea. Era, într-adevăr, os domnesc. Mi s-a dat fără prea multe fasoane, chiar în ziua când am cunoscut-o. Am ajuns la ea noaptea, după ora unu. Ne era foame, ne-am oprit în cămară şi am mâncat murături asortate, dintre care am reţinut conopida şi ghebele. Apoi am urcat o scară în spirală, până în alcovul ei. Avea un pat imens cu baldachin. Era flămândă de dragoste, mă săruta şi mă muşca, divorţase doar de o lună şi nu cunoscuse alt bărbat de atunci. „Trebuie să-ţi mărturisesc că am cunoscut destui bărbaţi, la pat, bineînţeles, de toate vârstele şi profesiile. Singurul cu care m-am potrivit perfect a fost soţul meu. A fost singurul care m-a făcut să ejaculez în cascade, de opt-nouă ori. O minune.” „Şi de ce l-ai părăsit?” „Toate au o limită. Se putea culca cu oricine, cu studentele lui – e conferenţiar la politehnică -, cu colegele lui, cu femeile de serviciu, mai puţin cu prietena mea.” „Care prietenă?” „Sunt şi puţin lesbiană, n-ai ştiut? Credeam că e de notorietate.”
Tabloul Basarabei era singurul nud dublu (sau două nuduri, depinde cum îl priveai).
Urma un tablou ceva mai abstract, cu un nud la pian. Era al lui Carmen, o pianistă excelentă, refugiată după Revoluţie în Occident.
Carmen iubea doar arta şi artiştii. N-ar fi conceput să facă dragoste cu un doctor (miroase a tinctură, a formol şi a antibiotice), cu un inginer (pot să tac şi singură), cu un avocat (e gata să te mintă sau să-ţi ţină o pledoarie) sau cu un profesor (am încercat, dar sunt prea… metodici ).
Clientela ei era recrutată dintre pictori, scriitori, actori sau, mult mai rar, dintre compozitori sau interpreţi. Celebri sau rataţi, tineri sau mai în vârstă.
Ne iubeam frumos, ea interpretându-mi (în pauze) partituri clasice la pianină, eu recitându-i roluri celebre.
S-a mutat însă ulterior în alt oraş, unde câştigase un post de solist şi apoi a dispărut, undeva prin Germania.
Lângă tabloul pianistei era altul, care ar fi cerut oricum o explicaţie. Reprezenta nudul unei negrese: superb, cu reflexe albăstrui şi de aur. Era al Etiopiei, fata pe care am cucerit-o rapid şi stupid, în urma unui pariu cu câţiva „prieteni”, colegi de-ai ei.
Etiopia era prinţesă, avea doar 18 ani şi nişte sâni incredibili.
Era fecioară şi se mândrea cu acest lucru.
Altfel prietenoasă, mergea oricând la discotecă sau la bar cu colegii. Bea însă doar un pahar de vermut cu lămâie, câte un suc natural de portocale şi, foarte rar, câte o cafea. Studia Ştiinţele economice şi era singura dintre studentele străine care, după doar o jumătate de an, vorbea perfect româneşte. Era ambiţioasă, avea o memorie excelentă şi vroia să ajungă ceva în viaţă „prin forţe proprii, nu prin conjuncturi fericite, cum ar fi cea a naşterii”.
Etiopia era uluitor de frumoasă şi colegii ei erau înnebuniţi s-o aibă, măcar o dată, o noapte, un ceas.
Din nou, geniul cel rău care zace în orice bărbat, m-a făcut să zâmbesc şi să le propun un pariu ignobil: dacă într-o săptămână nu va fi a mea, urma să le plătesc tuturor un coniac. Dacă aveam însă să izbutesc, dădeau ei o masă pentru mine şi pentru Etiopia la un restaurant pe care urma să-l aleg. Acceptară imediat, miraţi, neîncrezători, cu ochii sticlind de poftă şi de patimă: „…dacă el poate, noi de ce nu?”
În prima zi, cu o ciocolată amăruie, am aflat de la Secretariat despre Etiopia tot ce se putea şti.
A doua zi am cunoscut-o ca din întâmplare. I-am propus să-i ghicesc în cafea. A acceptat, râzând neîncrezătoare. I-am îndrugat verzi şi uscate, lucruri ştiute şi unele pe care nu avea cum să le verifice. Apoi i-am spus că sunt vrăjitorul tribului ei, că mă preschimbasem în alb şi venisem să o pedepsesc pentru că îşi uita tribul şi familia. Etiopia mă asculte fascinată şi când i-am propus să plecăm din bar m-a urmat supusă, spre mirarea tuturor, care nu ştiau despre ce e vorba şi nici ce să mai creadă. Am dus-o la mine acasă, gazda mea era plecată pentru câteva zile, am fost hotărât şi aspru cu ea, amintindu-i că e fecioară şi numai vraciul tribului său are dreptul şi obligaţia să o facă femeie.
Nu s-a opus deloc, dimpotrivă, privea totul ca pe o eliberare şi am rămas împreună încă o zi.
Apoi, după telefonul de rigoare, ne-am întâlnit cu toţii la o terasă şi chiar ea, Etiopia, le-a povestit cum a fost. Nu era deloc proastă, a înţeles în cele din urmă că nu eram vraciul ei, dar că fusesem primul ei bărbat.
Privea totul cu o enormă detaşare, cu o superbă superioritate, aşa, de peste umăr, ca şi cum ar fi fost o zeiţă, iar eu doar un râmător dintr-o turmă gălăgioasă; era atât de senină, încât ai fi crezut că e vorba de altcineva.
I-am mărturisit totul; a zâmbit cu înţelegere: „…puteai să ceri mai mult, chiar o cămilă, ca la arabi. Prostia se plăteşte.” (Nu ştiu dacă se referea la prostia ei sau a celorlalţi).
Nu s-a întâmplat nimic, m-am temut chiar de complicaţii …diplomatice, dar, din semestrul I al anului următor, n-a mai venit în România. Am auzit că ar fi ales, pentru continuarea studiilor, Italia, Roma sau Milano, dar nu era nimic sigur, simple zvonuri.
Un tablou aflat chiar în mijlocul galeriei, pe peretele dinspre răsărit, era al Verei, rusoaica din Murmansk, obişnuită să bea vodca din pahare mari de cristal şi care avea în fiecare an cel puţin câte „un prieten”, pe care îl schimba însă la săptămână, căci anul Verei era, ca în basme, doar de trei zile.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.