CORNEL PAIU: Cred că scriitorii şi artiştii în general au un ritual anume de pregătire pentru actul propriu-zis de creaţie. Cum se pregăteşte scriitorul Lucian Strochi pentru divagaţia scrisă sau retorica discursului (care, într-o anumită măsură, păstrând anumite proporţii şi respectând unele reguli, chiar stricte, este, sigur, tot creaţie)?

LUCIAN STROCHI: Întâlnirea cu actul de creaţie este întotdeauna unul dificil, dar emoţionant. E ca o întâlnire, prima, cu o  iubită. Ştii totul şi în acelaşi timp nu ştii nimic. E o intrare în labirint. Desigur actul de creaţie este pregătit mintal timp de luni de zile uneori. Alteori e o stră(fulgerare). Oricâtă experienţă literară ai avea, nu poţi şti cum va arăta în final discursul tău. E ca o ascensiune. Ştii că vei ajunge în vârful muntelui, dar nu ştii ce vei întâlni pe drum : un şarpe, o fântână, un prieten, un nor… Pe de altă parte, încerc să-mi rezolv din timp, mai ales când e vorba de proză cam despre ce aer trebui să scriu, naraţiunea pură, redusă la esenţe. Evident în dezvoltarea sa aproape fractalică, scrisul te va trăda de multe ori, sau, mai rar, îţi va fi prieten. În general am în minte o schemă logică, funcţională, literară, dar de obicei o trădez pe parcurs. Există apoi tabieturile. Unii beau apă caldă, alţii vin, alţii mângâie o pisică, alţii se trag de mustăţi. Importantă este însă  spaima în faţa paginii albe. Odată învinsă, totul devine mult mai uşor…

Scriu cel mai bine dimineaţa devreme sau noaptea. Am nevoie de linişte. După ce încep să scriu, nu mă mai deranjează nimic, nici măcar o inundaţie sau un incendiu. Spaţiul devine sferic şi tinde să ajungă punctiform, iar timpul se dilată sau se contractă atât de mult încât îşi pierde durata, contingentul, diacronia. Uneori, mai rar, atunci când îmi vin idei în timpul viselor, notez câteva cuvinte-cheie şi apoi încerc să le dezvolt. De multe ori rămân cu cheile în mână, pentru că nu găsesc uşa…

Lucian Strochi