Cornel PAIU în dialog cu Lucian STROCHI – 17 martie 2016 (3)

dialog-8CORNEL PAIU:Nu ştiu de ce, dar după această întrebare, aş vrea să vă rog să despicaţi firul în patru, cum se zice, descriind următoarele dihotomii: memorie – uitare, sens şi neant.

LUCIAN STROCHI: Scrisul e leac împotriva uitării. Cineva aprecia că fără scris (citit) în zece ani am fi în epoca de piatră. Prin scris ne comunicăm şi transmitem experienţele nouă şi generaţiile viitoare. Îmi imaginez globul terestru ca fiind bandajat de benzi informaţionale. Memoria este suma artelor, după cum o spuneau şi grecii, mama muzelor, pre numele ei Mnemosyna. Mai mult Calliope, Erato, Euterpe sunt muze ale poeziei, fiice ale Mnemosynei, derivând deci din ceea ce numim, prea încăpător, memorie. În plus memoria e cea care ne împiedică să privim cu inocenţă şi uimire lucrurile. Despre sens: el nu are „sens” decât într-o structură aşa cum un element al sistemului supravieţuieşte doar prin conexiuni, aşa cum un om este om numai prin relaţia cu alţi oameni (zoon politikon, animal social). Despre neant… e atât de vast, încât ar fi nedrept să fie prins în chingile unei întrebări, chiar „generoase”…

CORNEL PAIU:Este scriitorul Lucian Strochi un spontan sau nu?

LUCIAN STROCHI: De obicei, da. Am, cum se spune, „replică”. Redactez uşor textele, iar atunci când sunt la un vernisaj, improvizez. Ori de câte ori m-am pregătit un discurs, nu am fost mulţumit. De fiecare dată uitam câte ceva important. Dar, trebuie să recunosc un fapt: spontaneitatea mea nu este una naturală, ci cultivată. Asta dacă mă refer la literatură, la arte. În relaţiile (inter)umane e mai greu să fiu surprins: vârsta, experienţa, cultura mă ajută.

Lucian Strochi