CORNEL PAIU:Cum se naşte un scriitor/ artist? De câte ori se naşte un scriitor/ artist?

LUCIAN STROCHI: Cred că am mai spus-o: un artist se naşte cu o genă artistică. Nu ştiu care din cele 4s6 câte are omul, dar ar fi nedrept ca noi oamenii să avem o genă pentru culoarea ochilor şi să nu avem o genă artistică. Adică o genă pentru o anume predispoziţie. Sunt convins că dacă nu aş fi ceea ce sunt, aş fi fost un sculptor bun, un pianist sau un compozitor cel puţin notabil. Aşa cum Sergiu Celibidache era un bun matematician (şi matematica de la un punct devine artă!) sau Bacovia un bun artist plastic sau violonist. Desigur, în timp, eşti obligat să optezi pentru arta care îţi permite cea mai convingătoare şi impresionantă exprimare artistică sau umană.

CORNEL PAIU:Cum moare un scriitor/ artist? Şi de câte ori? Se naşte cu fiecare operă? Moare cu fiecare operă? Se naşte o dată fizic, ca virtualitate, ca potenţă, ca destin. Moare o dată fizic, desigur, singura certitudine umana aceasta este, dar şi când este uitat, când opera îi este uitată?

LUCIAN STROCHI: Noi am vrea a artiştii să moară frumos, să facă septicemie şi să moară răpuşi de spinul unui trandafir, sau pe câmpul de luptă şi nu de friguri, să pronunţe cuvinte celebre gen „lumină, mai multă lumină”, înconjuraţi de sute de admiratori. În realitate, dacă ne referim la moartea fizică, artiştii mor ca toţi oamenii, nu de leucemii celeste, nu de boli divine, ci răpuşi uneori de o meningită sau de un cancer pulmonar. Dacă ne referim la moartea lui ca artist, aici lucrurile se complică mult. Un artist poate intra într-un con de umbră, deci într-o comă de notorietate care se poate prelungi uneori până la sute de ani. Sau poate fi asasinat sau măcar rănit grav de o cabală bine organizată, de instinctul gregar al artiştilor fără talent, dar cu mari ambiţii. Din fericire, un artist renaşte mereu, uneori e descoperit  „la justa sa valoare” mult mai târziu, poate din vina lui, poate pentru că nu a vrut sau nu a putut „să facă valuri”. Să ne gândim la câteva cazuri celebre: Emily Dickinson poate cea mai mare poetă a Americii, care nu a luat în viaţa ei decât un premiu de … gastronomie, la Mateiu Caragiale, redescoperit în anii din urmă, la I.D. Sârbu, chiar la Vasile Voiculescu (prozatorul).  Uneori o carte mare poate „reabilita” un destin, alteori o valoare ce pare de necontestat se stinge din cauza „combustiei”. Cred că nimeni nu recită astăzi versuri de academicianul A. Toma, nu caută „citate” din Ion Vitner sau M. Novicov.

Cazul cel mai interesant este acela al scriitorilor (artiştilor) care s-au învins pe ei înşişi şi desigur şi o societate mai mult sau mai puţin ostilă. Pe un alt plan, mult mai subtil, un artist moare şi reînvie cu fiacre operă. Exact ca un copac care trece prin anotimpuri. Scriitorul trebuie să-şi omoare opera, să o uite, altfel nu mai poate scrie, nu mai poate progresa. Din acest punct de vedere, operele nu sunt copiii artiştilor. Şi, ultima situaţie, atunci când e vorba de o capodoperă, opera – prin protagonist, cel mai adesea – îl ucide pe artist, trimiţându-l în anonimat pe creatorul ei. Cu alte cuvinte, Don Quijote de la Mancha îl asasinează de secole pe don Miguel de Cervantes  Saavedra…