Pagini de Jurnal

(Adăugat cu cerneală albastră: posibil „bruion”, crochiu dintr-un discurs-monolog)

…În această seară, stimaţi spectatori, aveţi o şansă unică.  Un om, adică eu, va încerca să intre în dialog cu Dumneavoastră, monologând. Fireşte că mă simt emoţionat. E, şi pentru mine, ca şi pentru Domniile Voastre, extrem de dificil.

Ne-am obişnuit să ne ascundem gândurile în dosul cuvintelor. Cineva spunea că limbajul a fost inventat tocmai pentru a ne ascunde mai bine gândurile. Cine are nevoie atunci de sinceritate, de adevăr ? Preferăm aluziile, jumătăţile de măsură, jumătăţile de minciună sau de adevăr. Preferăm şoapta unei voci sincere, directe, clare. Nu ştiu a cui e vina, dacă e vorba de o vină colectivă sau nu, dacă e vorba propriu-zis de o vină a cuiva.

V-aş întreba de ce aţi venit la teatru. Piesa pe care doriţi s-o vedeţi este o tragedie. Aveţi nevoie de aşa ceva? Se pare că da. Grecii au descoperit catharsisul, nevoia de a ne elibera de toată zgura sufletească, de tot balastul din noi. Pentru asta avem însă nevoie de suferinţa altora.

În această piesă se petrec crime atroce, inclusiv pruncucideri. Va interveni cineva din sală să oprească aceste crime? Mă îndoiesc. De ce? Pentru că acceptăm convenţia unui spectacol. Pentru că ştim că, în final, eroul negativ va fi ucis, va plăti cu propria viaţă răul făcut altora.

Să revenim la noi. Ne place mirosul morţii, culoarea sângelui. Instinctiv, ne adunăm în număr mare atunci când    se comite un asasinat, când    mor nişte nefericiţi pe o şosea. De ce oare? Vrem să aflăm ceva ce nu ştim încă despre moarte? Dacă ar fi aşa, încă ar fi bine. Mă tem însă că e vorba de un atavism.

Nu sunt    decât   un actor. Actorul e un perfect personaj absurd, credea un filosof-scriitor. Pentru că îşi asumă orice destin, mai puţin pe al său. Pentru că el nu îşi trăieşte viaţa sa, trăind-o pe a altora. Sau, altfel spus, viaţa sa nu e decât   suma frânturilor de viaţă ale altor personaje.

Aş vrea, în această seară, să vă spun câte ceva despre viaţa mea, despre concepţia mea despre lume şi viaţă, despre ce cred eu despre cutare sau cutare lucru.

Îmi datoraţi o jumătate de oră de ascultare. Pentru miile de ore, în cei peste treizeci de ani de scenă, de când vă aud, seară de seară, respiraţia, şoaptele, tusea, aplauzele, fluierăturile.

Îmi sunteţi datori şi în această seară ar trebui să vă plătiţi datoriile.

Nu ştiu cum, cu ce să încep.

Să-mi povestesc viaţa aşa cum s-a scurs ea, cu victoriile şi înfrângerile mele, cu acele întâmplări care m-au marcat, au contribuit la devenirea mea ca om şi ca actor?

Aş cădea desigur în greşeala celor care cred că viaţa lor e un roman şi că numai lipsa lor de timp (timpul scriiturii) a lipsit lumea de una dintre cele mai importante dintre capodoperele sale artistice…

Nimeni nu e interesat de viaţa altuia decât în măsura în care viaţa acestuia s-ar intersecta cu viaţa sa. Urmăriţi o discuţie dintre bătrâni, ei sunt  cei mai egoişti, ei sunt  singurii care îşi dau seama într-adevăr de valoarea timpului: veţi vedea că vorbesc toţi, dar nu ascultă nimeni. Şi fiecare vorbeşte numai despre el.

Să aleg din viaţa mea întâmplările semnificative, pilduitoare, cele care ar conţine sugestii, soluţii pentru alţii? Nimic mai greşit! Când tata venea cu sfaturi (şi acum am puterea să recunosc: bune!) eu mă apăram spunându-i că trebuie să-mi trăiesc şi eu viaţa mea, că greşelile mele contribuie la consolidarea experienţei mele proprii.

Dacă totul ar fi ştiut, cuantificat, prevăzut, viaţa, compusă teoretic! numai din victorii sau, mă rog, lipsită de înfrângeri ar fi foarte plictisitoare, ca o vizită prelungită prea mult în rai, printre nouraşi roz, unde se aude numai muzică divină şi unde îngerii te salută cu bucurie şi cu un respect asiatic.

Poate că ar fi trebuit să vin în faţa Voastră şi să vă prezint o piesă, în care, evident, eu să fiu protagonistul, o piesă în care, alături de mine, să joace prieteni şi duşmani, rude şi oameni întâlniţi în treacăt, copii şi bătrâni, un „eşantion reprezentativ pentru structura oamenilor pe care i-am întâlnit o viaţă întreagă”.

Să vă spun câte ceva despre moarte, destin, dragoste, prietenie, ură, trădare? Au spus-o mult mai bine alţii înaintea mea.

Aş fi vrut ca viaţa mea să fi conţinut elemente senzaţionale, care să vă intereseze.

Culmea, abia acum îmi dau seama că din punct de vedere al biografiei sunt  un om absolut banal, anost, cu o biografie incredibil de  cenuşie, cu o evoluţie normală, previzibilă.

Nu am ucis, nu am furat, nu am violat, nu am luat femeia aproapelui, nu mi-am făcut chip cioplit, nu am torturat, nu am incendiat, inundat, cutremurat case, oameni, conştiinţe. Nu      mi-am fracturat vreo mână sau vreun picior. Nu am leşinat vreodată. Nu am salvat pe nimeni de la înec. Nu m-am îmbătat niciodată, nu am luat droguri, nu am trecut clandestin graniţa, nu am încercat să înşel vigilenţa vameşilor, nu am avut nici un accident de circulaţie.

În curtea mea nici o găină nu a născut pui vii, din cel  puţin trei motive temeinice: unu – nu am curte; doi – nu am găini;   trei – găinile care mi-au intrat în casă erau demult moarte.

Aş fi vrut să fiu pictor. Aş fi pictat atunci evantaie, structuri cristaline, asemeni florilor de mină, peisaje în care să concentrez tot ce mi s-a părut a fi mai frumos pe această lume: mare şi munte, izvor  şi cascadă, cerul – când    înmuiat în albastru, când frământat de nori negri sau vineţii, iarba verde, flori sălbatice. Sau, ca într-un vis, mi-aş fi strâns gândurile în structuri largi sau strânse, cu linii ezitante sau ferme. O pictură abstractă, imposibil de găsit în natura ce ne înconjoară.

Aş fi vrut să fiu scriitor. Am şi scris zeci de pagini. Am scris odată o proză de atmosferă, despre un public care aştepta să înceapă o şedinţă importantă, care se anunţa furtunoasă. Am încercat să surprind toate întrebările nepuse, toate privirile, zâmbetele, toate ezitările, frica şi blazarea, neliniştea şi calmul, năduşeala din sală, stereotipiile organizatorilor, reacţiile prezidiului, atitudinea invitaţilor. La prima lectură, proza mi s-a părut interesantă: recitind-o, mi-am dat seama că nu interesa pe nimeni. Alte pagini s-au întâlnit cu pagini scrise de alţii, mult mai bine. Aşa că am renunţat, fără prea mari regrete. M-am temut întotdeauna de cuvânt.

Aş fi vrut să fiu dansator. Să mă înşurubez în aer, să stau o clipă acolo sus, ca o pasăre, într-o expresie pură a libertăţii trupului, într-o explozie a energiilor mele, până atunci latente. Aş fi vrut să fiu Nureev, Barâşnikov sau… Maurice Bejart (din alte motive). Numai că dansul ar fi cerut prea mult sacrificiu, o muncă silnică, zilnică, o disciplină severă, pe care nu eram capabil să o accept.

Aş fi vrut să fiu muzician, compozitor –ori de câte ori nu m-ar fi slujit, în exprimare,  cuvântul – sau mai degrabă pianist. Un pianist celest, cântând cu razele laser, cu razele de soare, asemeni unui Jean Michel Jarre. Muzica mea s-ar fi spart de ceruri, de clădiri, de oameni.

Aş fi vrut să fiu regizor. Evident, nu unul de duzină, ci unul care să deruteze, să îngrozească masele, să le folosească într-un uriaş spectacol, să le manipuleze. Aşa cum a reuşit cândva Orson Welles. N-am reuşit. Regizori mai buni sunt politicienii.

Aş fi vrut să fiu factor poştal. Aş fi deschis, fără remuşcări, toate scrisorile, le-aş fi citit şi, acolo unde aş fi putut, aş fi intervenit, fără ca destinatarul sau expeditorul să o ştie. Tatăl meu avea o vorbă mare: „Dacă vrei să ajuţi cu adevărat pe cineva,   fă-o în aşa fel, încât nici el să nu o ştie ”.

Aş fi influenţat destine, aş fi legat şi dezlegat căsătorii. Aş fi scris scrisori din armată părinţilor unui recrut, să vină să-l vadă mai des. Aş fi semnat poate „Un prieten”. Sau poate aş fi lăsat scrisoarea nesemnată.

„Stimaţi părinţi,

Vă scriu eu, soldatul fruntaş (sună mai bine soldat fruntaş decât caporal, căprar sau sergent care, dacă e şi major, sperie şi îndepărtează)… Tănase, din regimentul… tăiat… e secret militar… din acelaşi contingent (cuvântul ăsta, contingent, impresionează întotdeauna, e verificat )… cu fiul Dumneavoastră. Să ştiţi că se gândeşte mult la mama şi la tatăl lui (aşa, individual, mama şi tata  – e cel mai bine: vor citi scrisoarea pe rând şi vor gândi fiecare că e scrisă ceva mai mult pentru el (ea)) şi de multe ori plânge în pernă să nu-l audă şi să nu-l vadă nimeni şi numai eu ştiu de asta, pentru că eu sunt  bolnav de câteva zile şi nu ies la instrucţie şi la poligon, dar nici la infirmerie nu mă duc, că e plin de contagioşi şi eu rămân la dormitoare şi singura pernă care rămâne udă până mai târziu, pe la amiază, e a băiatului Dumneavoastră şi ar fi bine să veniţi şi să-l vedeţi şi dacă puteţi să-i aduceţi ceva de-ale gurii de acasă, că oricât de bună e fasolea de cazan tot mai bună e mâncarea de acasă, pâine uscată să fie, că el cu A.M.R.-ul stă bine (orice mamă şi tată de recrut ştie ce e A.M.R.-ul adică  XX AU MAI RĂMAS unde XX e numărul de zile care mai sunt  până la LIBERARE) şi se gândeşte mult numai la părinţi, că e băiat serios şi de însurătoare mai e timp (aici risc puţin: dacă iubita e bună prietenă cu viitoarea soacră?; de obicei nu) şi ştie că cel mai aproape de un copil sunt    părinţii lui şi el nu vrea să vă supere şi de aceea nu vă roagă să veniţi pe la el ca să nu mai cheltuiţi atâta cu trenul, că am aflat că iar s-au scumpit trenurile cu 15 la sută şi el ştie că o duceţi mai greu cu banii, dar eu zic că e bine să veniţi.

Semnat: Un prieten ”(dar vă rog să nu mă spuneţi că v-am scris) … şi dacă, după o asemenea scrisoare, încă buimăcitul, abia trezitul din somn, soldatul X nu se va trezi cu părinţii buluc la poarta regimentului, să nu-mi spuneţi mie pe nume.

Se vor mira şi unii şi alţii de întâmplare, dar va fi bine, că nimănui nu-i strică şi un dram de dragoste ca raţie sau ca supliment.

Dragul nostru soldăţel,

Au trecut de-abia două săptămâni de când ai plecat în armată şi să ştii că pe aici la noi     s-au petrecut multe. A fătat scroafa lui Gheorghiţă 12 purcei şi ne-a  promis că pe unul ni-l dă nouă, să-l tăiem şi să-l mâncăm, când vei veni tu în permisie. Nu ne-ai scris decât două scrisori şi taică-tu se întreabă dacă asta e bine sau nu, înseamnă că nu ţi-e aşa de dor sau că ai multă treabă pe acolo, alergaţi mult şi trageţi cu puşca, am văzut eu cum vă face la televizorul lui Maricica, că acum urmărim toate emisiunile despre armată, eu chiar zic că poate te dă şi pe tine cum alergi, cum te caţeri pe frânghie sau cum tragi la ţintă, ba chiar îţi dă voie să-i saluţi pe cei de acasă, aşa cum fac cu cei care pleacă în străinătate, departe, numai că depărtare eşti şi când pleci chiar în ţara ta, să fii foarte atent cum tragi, să nu răneşti pe cineva, că am înţeles că se mai întâmplă şi accidente şi Doamne păzeşte să răneşti pe cineva sau să-i iei viaţa, nu este păcat mai mare, chiar dacă tu nu ai vrut să-l omori, că numai bunul Dumnezeu are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră, aşa cum a spus ieri la biserică părintele Huisureanu, că mă văzuse şi pe mine şi pe Saveta că am intrat şi ştia că avem copiii în armată, că acum ne ducem mult mai des la biserică, să mai aprindem şi noi câte o lumânare pentru voi la „VII” şi pentru ostaşii care au murit în războaie la „MORŢI”, că cine ştie dacă mai au pe cineva, eu zic că s-ar putea să te dea şi pe tine la televizor şi celelalte femei râd, apoi ca să-mi facă plăcere dau din cap aşa, adică se poate, de ce să nu se poată. Şi să ştii că Ileana e fată cuminte, vine în fiecare zi pe la noi şi întreabă de tine şi nu merge la discotecă sau la bal cu alţii, stă mai mult prin casă, citeşte, mai lucrează, se pregăteşte pentru admitere la facultate şi a spus că te aşteptă, să nu-ţi faci nici un fel de griji. Ţi-am mai scrie, dar s-a terminat hârtia şi noi scriem cam mare, ca să putem citi mai uşor, fără ochelari. Să ne scrii şi tu dacă e bine şi dacă ai nevoie de ceva, că noi îţi vom trimite sau venim noi până acolo, că numai un băiat au

Mama şi Tata.

Aş fi vrut să fiu preot, să ascult spovedaniile altora şi să iert. Iar uneori să ajut. N-am avut vocaţie, dar trebuia să recunosc şi că mi-a fost frică…

…Încerc să „traduc” ce mi-a spus „medicul”. Mi-a dat şi o carte, „Semiologie neurologică” (de la simptom la boală) de prof. dr. doc. Constantin Arseni şi prof. dr. doc. Liviu Popoviciu. „E cea mai bună pentru ce îţi trebuie”. Cartea tratează: „probleme de diagnostic topografic şi etiopatologie în: leziunile nervilor cranieni, paralizii, tulburări de tonus muscular, ataxii, mişcări involuntare, tulburări de sensibilitate, sindroame algice, tulburări trofice, agnozii, apraxii, tulburări de conştiinţă şi psihoorganice”. Cam complicat, dar sper să mă descurc.

O răsfoiesc cu interes, dar nu înţeleg aproape nimic:

„Mutismul akinetic (MA) reprezintă o alterare cu totul particulară a stării de conştiinţă, care nu poate fi identificată cu o stare comatoasă, dar care de cele mai multe ori evoluează spre comă (…)

Mutismul akinetic se caracterizează prin absenţa motilităţii spontane şi a vorbirii, cu păstrarea unui anumit grad de conştiinţă…majoritatea celor care s-au ocupat de această problemă (…) sunt de acord că cele mai multe cazuri de mutism akinetic sunt realizate de leziuni ale capătului rostral al trunchiului cerebral şi ale structurilor periapeductale…

Mutismul akinetic se caracterizează printr-o stare de imobilitate a corpului şi a capului şi printr-o lipsă de răspuns emoţional, afectiv şi motor la încercările examinatorului de a comunica cu pacientul, deşi acesta îşi menţine ochii deschişi şi-şi deplasează privirea spre examinator, spre unele obiecte prezentate şi spre unele surse de stimuli acustici sau vizuali („codul de comunicare oculară”).

În ciuda acestei stări vigile cu „prezenţă oculară”, care pare a fi mărturia unui nivel de cunoştinţă destul de bun, bolnavul rămâne aproape sau total mut şi imobil, deşi nu este paralizat…”

Câteodată cred că oamenii de ştiinţă se refugiază în spatele cuvintelor pentru a se proteja, pentru a nu permite oricui, oricărui intrus să intre în cetatea lor.

Citesc mai departe:

„Surdomutitatea

Mai puţin frecvent întâlnită după traumatisme grave, dar poate apărea chiar şi după cele uşoare; bolnavul şi-a revenit complet, dar mai persistă o mutitate timp de 1-2 săptămâni, fără alte simptome neurologice sau psihice…”

„Sindromul vegetativ prefrontal (Tönnis)

În partea superioară a ariei premotorii există o zonă vegetativă cu rol de a regla tensiunea arterială şi pulsul. Sindromul apare în faza de reabilitare a bolnavului după diferite encefalite şi mai ales traumatisme cranio-cerebrale: pacientul este complet restabilit neurologic şi psihic, dar persistă unele tulburări cardio-vasculare. Pacientul face o hipotensiune arterială şi o tahicardie atunci când îşi schimbă poziţia din decubit în ortostatism…”

„Amnezia postraumatică propriu-zisă

Amnezia postraumatică propriu-zisă (APT) este definită ca perioada de amnezie după revenirea bolnavului la un anumit nivel de conştiinţă, chiar încă perturbată, sau la un nivel normal, în care persistă numai deficitul amnezic. Durata amneziei posttraumatice este în direct raport cu gravitatea leziunilor traumatice cerebrale şi există o relaţie directă între durata amneziei posttraumatice şi vârsta bolnavului traumatizat.

Aprecierea amneziilor posttraumatice nu se poate face decât   retrospectiv, după ce bolnavul şi-a redobândit un suficient nivel de conştienţă. Există perturbarea memoriei recente, chiar în condiţii de completă reabilitare aparentă a nivelului de conştienţă, şi nu are legătură nici cu gravitatea leziunilor cerebrale, nici cu vârsta ori cu leziunile cerebrale preexistente. Nu ar exista dificultăţi în reamintirea  vechilor engrame mnestice. Bolnavul este în măsură să-şi rezolve problemele vieţii de fiecare zi, dar este invalidat în achiziţia unor cunoştinţe noi. (…)”

„Amnezia retrogradă (AR) este definită ca imposibilitatea de a rememora fapte sau idei din perioada imediat precedentă traumatismului. Condiţia este ca în momentul traumatismului creierul să fi fost alert şi în condiţii funcţionale normale. De regulă, AR este de foarte scurtă durată (de câteva secunde, câteva  minute, mai rar câteva ore). (…)

Există cazuri de AR de foarte lungă durată – câteva luni sau chiar câţiva ani. În aceste cazuri sunt implicate perturbări grave şi leziuni întinse în structurile rinencefalice…”

Hotărât lucru, am uitat limba română (dacă am ştiut-o vreodată). Mi se pare că alunec printre sensuri. Ca şi cum mi s-ar vorbi într-o limbă vag cunoscută, portugheza – de exemplu.

Îl abordez pe medic. Îi spun despre ce e vorba. Mărturisesc faptul că nu înţeleg aproape nimic. „Cuvintele de specialitate au sensurile în cascadă.” Dă din cap, înţelegător, aprobator. Da, da, e foarte greu să înţelegi un fenomen, atunci când nu eşti specialist. Până la urmă îmi „traduce” despre ce este vorba.

„Aparent, nu e nimic grav, în sensul că pacientul are toate şansele de a reveni la normalitate. Traumatismul a fost puternic, dar nu a afectat ireversibil anumite zone delicate ale creierului. La ora actuală e aproape sănătos. Va vorbi cu siguranţă, cât de curând. Problema e că a uitat să vorbească şi cineva trebuie să-i reamintească cuvintele. Are nevoie de un şoc, de un „declic”. De aceea e bine să i se vorbească mult, cât mai mult. Ţinând cont de faptul că e actor, n-ar fi rău dacă unii dintre colegi i-ar da replici, l-ar provoca, i-ar crea o situaţie de teatru, de joc. Mintea lui trebuie să se „agaţe” de ceva: de o imagine cunoscută, de o sintagmă, de un gest. Revenirea la normalitate se va produce cu siguranţă, dar este greu de spus când  anume. Probabil nu vor fi sechele.”

Lucian Strochi