CORNEL PAIU:Cum se poate „rătăci” un scriitor/ artist? E posibil un răspuns având în vedere omonimia cuvântului pus între ghilimele?

LUCIAN STROCHI: Fiind vorba de ghilimele, e dificil de dat un răspuns ferm şi clar, din cauza conotativelor. Te poţi rătăci la propriu, şi atunci artistul alege alte căi decât cea a artei, sau poate fi un rătăcit, o fire întoarsă, un ciudat, un individ, un spirit care refuză înregimentarea, un deviaţionist. Se poate rătăci şi pentru că jungla artistică îl seduce şi el aleargă după flori miraculoase, renunţând la adevărata sa vocaţie. Se poate rătăci ideologic ascultând amăgitoare cântece de sirene, şi,  cel mai grav, cântând în struna… puterii, trădându-şi adevărata vocaţie.

CORNEL PAIU:Cum aţi descrie o lume numai a scriitorilor? Dar numai a artiştilor plastici, a muzicienilor ori a coregrafilor/ dansatorilor?

LUCIAN STROCHI: O, o asemenea lume ar fi banală, trivială, de neconceput. Arta trebuie să ofere iluzia realităţii, nu să fie ea însăşi o realitate. Viaţa e complexă, plină de eroisme şi trădări, de dragoste şi ură, de lucruri sublime şi abominabile, de gesturi de o incredibilă frumuseţe şi de războaie. O lume a scriitorilor, artiştilor plastici poate funcţiona pe durata unei tabere de creaţie. Aceea ce propui ar fi o lume a emiţătorilor, fără receptori.  Dispare mesajul, codul, chiar canalul. Platon era subtil atunci când îşi imagina o republică ideală. O cetate a soarelui trebuie să aibă şi ţărani şi muncitori şi soldaţi şi poeţi şi cizmari şi constructori…