M-am înspăimântat de cât de multe lucruri reţinusem despre el. Nu-i nimic, fetiţă, somn uşor şi mâine e o zi şi vorba poetului: „Noaptea e un sfeşnic bun !” (Că sfetnic nu avea să-mi fie, eram sigură de asta…)

Am continuat, după amiezi în şir, timp de vreo două luni, plimbările. Mai exact, rătăcirile. Dimineţile ni le petreceam la cursuri, apoi luam masa la cantină (îşi luase şi el o cartelă, numai „prânz”), apoi urmau plimbările. Parcul Operei, Grădina botanică, Cişmigiu, Parcul Circului, Herăstrău. Şi străzile: Dr. Lister, Dr. Staicovici, Uranus, Ştefan cel Mare, Labirint, Vintilă, Mântuleasa, Calea Moşilor, Sfânta Vineri, Magheru, Ana Ipătescu, Calea Victoriei. Descopeream Bucureştiul. Aşa cum  mi-l imaginasem dintotdeauna: misterios, poetic, întortocheat, când un sat mai mare, când un oraş modern, sever, cu clădiri reci, îndepărtate, imense, din timpul lui Carol I: CEC-ul, Poşta (apoi Muzeul Naţional de Istorie), Casa Centrală a Armatei. Venise cu adevărat iarna, după câteva ore ne răzbea frigul şi intram în mici restaurante, mai mult „bufete” şi „bodegi”, să luăm o cafea, să ne mai încălzim. Sau, dar mult mai rar, intram într-o cofetărie, pentru o prăjitură şi un suc. Fumam mult, prin parcuri fumam şi eu şi ne povesteam întâmplări din copilărie, un vis, vorbeam despre cărţi, despre spectacole, despre orice.

Nu aveam voie să vorbim despre noi şi despre prezent, sau, mai corect, despre noi la prezent. (Nimeni nu stabilise de fapt această regulă, pe care, totuşi, o respectam cu sfinţenie). Februarie ne-a surprins cu geruri năprasnice, de aproape -20 de grade, ceea ce ne-a obligat să ne întâlnim la cei doi prieteni pe care îi aveam: la un oltean cu un nume ciudat, Molcuţ şi la o colegă de liceu, devenită, după moartea mamei, bucureşteancă de ocazie, toată familia ei mutându-se în Bucureşti, unde aveau o casă (se punea pe atunci problema buletinului de Bucureşti, un fel de titlu de nobleţe pe care provincialii nu îl căpătau decât   prin repartiţie sau prin… mezalianţă (măritiş)).

Ne-am căsătorit în aprilie, fără să se fi petrecut până atunci între noi o scenă cât de cât erotică. (De aceea luna noastră de miere a fost mai dificilă. A trebuit să trecem de la statutul de prieteni, de confesori, la cel de soţi. A venit însă vacanţa, el a rămas să facă practica în producţie pe la teatrele din Capitală şi de pe Litoral, eu în… agricultură, la cules de piersici şi atunci  ne-a fost, cu adevărat, dor unul de altul.)

Dacă l-am iubit ? Fireşte că l-am iubit.

Începutul căsniciei noastre a fost mai degrabă unul eroic, decât unul romantic.

Am primit o casă, e drept, pe acele vremuri nu era o performanţă să primeşti o casă cu chirie de la stat, aşa era politica, mai ales dacă erai actor în provincie, am primit o casă într-un cartier care renunţase la numele vechi pentru unul mult mai sugestiv, Îndesire, ceea ce spunea totul, într-o plombă la un bloc mai vechi, dar, oricum, eram foarte mulţumiţi, atâta doar că nu aveam nimic, nici măcar o lingură şi o furculiţă, el a avut ambiţia s-o luăm de la capăt, „să pornim de la zero, să nu spună cineva că te-am luat din interes, pentru zestre etc.”, a făcut rost de la teatru de un pat, casat, cu acte în regulă, piesă de decor dintr-o piesă de acum trei stagiuni, apoi am început cu strictul necesar: două farfurii adânci (după logica: din farfurii adânci poţi mânca atât supă, cât şi felul doi), două linguri, un cuţit, pe care i-l făcuse un prieten şi două furculiţe.

Aşa e în familie, totul se multiplică la început de două ori.

Era vară, norocul nostru, nu aveam nici măcar o pătură, doar un cearşaf şi un sul pe post de pernă dublă, patul era pentru o singură persoană, aşa că el, care dormea la margine, era obligat să sprijine podeaua când  cu o mână, când  cu un picior, pentru a nu cădea din pat.

Mai era un lucru de care nici noi, nici statul nu ţinuserăm seama: din iunie şi până în septembrie, când eram de fapt angajaţi, nu aveam nicio sursă de venit şi a trebuit să cutreiere toate dealurile, în căutare de ciuperci, din care am făcut toate mâncărurile posibile, de la pané la murături, de la ciorbă la tocăniţă.

Apoi am început să lucrăm, el a fost distribuit imediat într-o piesă cam stupidă, jucând mai nimic, adică un rol… pozitiv, dar apoi lucrurile au intrat în normal, la a doua premieră a primit un rol pe măsura talentului său şi, de atunci, aproape că nu a fost piesă în care să nu joace.

Eu mi-am început cariera de profesoară la gimnaziu, apoi la liceu, până la pensionare.

Ce fel de om este ?

Un om extrem de tandru, blând, înfuriindu-se extrem de rar. Când se înfuria însă, era de o violenţă extremă, exploda, pur şi simplu. Atunci devenea dur, rigid, încăpăţânat, violent, emanând o asemenea forţă, încât mă înspăimânta, deşi ştiam că nu m-ar fi atins nici măcar cu o floare.

Născut în zodia leului, avea toate calităţile şi defectele zodiei şi ale animalului emblemă: extrem de puternic, capricios, aparent leneş, acţionând rar, dar eficace, cufundat în tăceri adânci, urmate apoi de o veselie aparent inexplicabilă, exigent, dar şi tolerant, având cultul familiei, dar şi pe cel al prieteniei, strălucitor adesea în public,  însă uneori cu tendinţa de a-i eclipsa pe ceilalţi, orgolios, obţinând extrem de uşor ceea ce alţii obţin cu multă trudă (sau nu obţin deloc), nerespectând ierarhiile sociale, cu prieteni fideli, dar şi duşmani statornici, logic şi fantast, glacial câteodată, fierbinte mai întotdeauna, timid în general, dar şi intolerant, intransigent, curajos, neezitând să fie, când considera că situaţia o impune, un luptător de temut.

Un om extrem de incomod, mai ales din punct de vedere intelectual, mereu în ofensivă şi, în acelaşi timp, un partener delicat, răbdător, tandru, protector.

Nu cunoştea invidia şi ura. („Ura e un sentiment prea sistematic, prea consecvent, de prea lungă durată, pentru a mă putea interesa. Iar dacă natura a fost, într-un fel, generoasă cu mine, a fost atunci când mi-a extirpat sentimentul de invidie. Pur şi simplu nu cunosc acest sentiment”- mi se mărturisea uneori).

Un nod de contradicţii, dezordonat cu lucrurile care nu-l interesau, care îl agresau, avea o perfectă ordine interioară şi în documentele care i se păreau importante: cărţi, piese, roluri, indicaţii regizorale, manuscrise, mici colecţii.

Era născut într-un an al tigrului, după calendarul chinezesc. Tigrul cu leul nu se prea împacă, sunt fiare mult prea puternice, noroc că nu se prea întâlnesc în natură.

În el însă, cele două fiare coexistau, coabitau, aproape oximoronic, creând o personalitate puternică, lăsând tuturor o impresie de neuitat. Măreţ, princiar, având însă naivităţi infantile; subtil, capabil să sesizeze cele mai fine nuanţe, nu sesiza uneori erori fundamentale, trădări.

„Important e să iei din fiecare înfrângere partea de înţelepciune, de experienţă. Înseamnă cu nu ai luptat degeaba, chiar dacă, aparent, ai pierdut. Adevărul e că o luptă nu se pierde şi nu se câştigă niciodată decisiv, definitiv.”

Spre bătrâneţe devenise uşor preţios, sentenţios, avea ambiţia, niciodată mărturisită, de a spune doar lucruri esenţiale, importante, având în formulări reversibilitatea proverbului, aparenţa butadei şi scriitura aforistică, uşor calofilă.

Era copil şi bătrân, părând, cu toate acestea, şi din cauza staturii impozante de peste 1,80 m, probabil, un permanent matur. Cel puţin pentru mine, în zeci de ani se schimbase prea puţin.

Avea o candoare incredibilă, vedea lumea cu ochi de copil, îşi păstrase bucuria de a privi lumea ca pe o permanentă minune, ca pe un univers mereu nou, capabil oricând de surprize, îi plăcea să (se) joace pătimaş, dar fără să urmărească vreun câştig, scorul, victoria, punctele, gloria, recunoaşterea celorlalţi. Intra în joc, se (s)cufunda în acesta, până la uitarea de tot şi de toate, chiar de sine. Pentru ca, peste cel mult două săptămâni, să se plictisească brusc, să caute altceva, alt joc, altă pasiune, părând superficial, în realitate acumulând, odihnindu-se prin această permanentă activitate, prin această permanentă fervoare.

Bătrân părea pentru că dădea impresia că are răspuns la orice întrebare, ajutat fiind de o memorie fabuloasă, aproape fotografică, de lecturi extrem de vaste, din domenii extrem de diferite, de o experienţă de viaţă ce părea inepuizabilă.

Dacă l-am iubit ? Puteai să nu iubeşti un asemenea om?

Măcar pentru simplul fapt că, alături de el, nu aveai nici o şansă să te plictiseşti…

„E destul de greu să povesteşti întâmplări din teatru.

Explicaţia e simplă: dacă nu le-ai trăit tu, nu te prea interesează. Treci pe lângă ele. Dacă le-ai trăit tu, înseamnă că le-ai trăit. Şi atât. Nu te poţi obiectiva. Concentrarea e atât de mare, trăirea atât de intensă, încât chiar dacă toţi îţi povestesc acelaşi lucru, nu-i crezi. Pur şi simplu nu eşti conştient că ai spus altceva decât textul, că  ai  tras  o bâlbă, că  ţi-ai  încurcat  partenera, plasându-te (fizic) inadecvat. Orice spectacol e un unicat. Poţi reproduce aidoma o discuţie de pe stradă? Categoric, nu!”

„Bine-bine, dar textul ? Textul piesei – nu e fix ?”

„E şi nu e. Nu contează numai cuvintele, ci intensitatea lor, lungimea lor, intrarea în adevărul lor, starea ta de spirit, răspunsurile partenerului, reacţia spectatorilor.

Atâtea şi atâtea variabile. Cred că asta e deosebirea esenţială între teatru şi film. Filmul, teoretic, e perfecţionist. Tragi atâtea duble, până când regizorul e mulţumit, până când a obţinut ceea ce a vrut de la tine, din tine. Adică perfecţiunea, din punctul lui de vedere, desigur. Dar scena, odată filmată, rămâne definitivă. Pe când, în teatru, orice scenă, oricât de mult repetată, rămâne unică.”

„Şi totuşi se întâmplă multe în teatru…”

„Mai ales în culise.”

„Se întâmplă multe în teatru…”

„Mai ales în turnee…”

„Care e cea mai dramatică întâmplare personală din teatru?”

„Nu poţi face ierarhizări, dar le-am reţinut bine pe trei dintre ele, când am fost la un pas de moarte. Spaima, teama, groaza scrijelesc undeva acolo pe creier şi nu ai cum să uiţi asemenea întâmplări.

Prima dată s-a întâmplat când eram rege, mai exact zeul suprem, Zeus însuşi. Stăteam cocoţat pe un tron (ceresc, desigur) la o înălţime de vreo trei metri faţă de scenă. Era al doilea spectacol după premieră, veniseră mulţi prieteni, spectacolul părea rodat şi partenera mea, vizibil emoţionată de prezenţa în sală a iubitului ei (acesta venise pe neaşteptate de la Bucureşti), a ridicat braţul drept şi mi s-a adresat: „Giupitărcroşcroteştemămămă!” adică „Jupiter, ocroteşte-mă!”. M-am dat prea pe spate, de râs, vroiam să mă retrag în spatele cortinei de lumini, să pot râde în voie, şi am căzut pe spate.

M-aş fi ales cu cel puţin o fractură de coloană, dacă nu de baza craniului, dacă nu s-ar fi aflat la locul căzăturii cinci… saltele, uitate acolo de maşinişti de la montarea trecută sau cine ştie de când şi din ce motiv, n-am  stat  să  fac anchetă. Oricum saltelele mi-au salvat atunci viaţa, şi totul a fost bine, pentru că  s-a terminat cu bine.

A doua oară era să fiu asasinat de către o colegă de-a mea (nu-i dau, bineînţeles, numele, e celebră, o respect foarte mult, e o adevărată profesionistă, era cât pe ce să mă omoare tocmai pentru că trăieşte intens, plenar, total actul artistic).

O acuzam (în piesă) de trădare, de trădare a iubirii noastre şi atunci ea trebuia să mă atace, inconştientă, vicleană, cu minţile tulburate de iubirea pentru celălalt, cu un cuţit. Evident, cuţitele din teatru seamănă bine cu cele din restaurante: nu taie, nu înţeapă, nu străpung, nu produc răni. Colega mea folosea însă o baionetă (cu acceptul meu şi al regizorului) pentru… autentic, scena era spectaculoasă, ea mă ataca perfid, ca o pisică, fulgerător, undeva în zona capului, cu braţul suficient de sus pentru a putea evita lovitura, pentru a încerca, la rândul meu, o paradă spectaculoasă. În acea seară, m-am întors cu o fracţiune de secundă mai târziu, nici ea nu a fost foarte atentă şi mi-a înfipt zdravăn cuţitul în umăr. Dacă n-aş fi ezitat o clipă, dacă aş fi făcut o mişcare rotitoare, spiralată, completă, mi-ar fi atins sau chiar tăiat carotida. Aşa a ţâşnit doar sângele, sânge adevărat, glumeam apoi: „eu, pentru teatru, mi-am dat şi sângele”, spectatorii au aplaudat frenetic scena, fusese atât de reuşită, de convingătoare, de veridică, colega mea a făcut însă o criză de nervi, mă săruta de parcă aş fi fost muribund într-o melodramă, într-o telenovelă, îşi cerea mereu scuze tuturor. Nu s-a întâmplat nimic deosebit după aceea, am fost totuşi la spital, mi-au pus câteva copci, am făcut vreo două injecţii (antitetanos parcă), am fost dezinfectat, am luat preventiv şi antibiotice, mi-a rămas, abia vizibilă acum, şi o cicatrice, dar altceva nu s-a mai întâmplat, singurul rezultat concret a fost „interzicerea oricăror arme albe sau de foc în perimetrul teatrului”.

A treia oară a fost şi mai ciudat. Fusesem invitat la un seminar teologic, împreună cu câţiva scriitori, ei să vorbească despre, iar eu să recit din Eminescu. Sala arhiplină, un public cald, aplauze, felicitări, flori.

Maşina mă aştepta în curtea seminarului, şoferul era nerăbdător, vroia să ajungă şi el mai repede acasă, la nevastă şi copii, eu trebuia să mai ajung undeva, unde eram aşteptat, programul fusese deja depăşit aici cu peste o jumătate de oră, aşa că m-am grăbit spre ieşire.

Coridorul era slab luminat, doar un singur bec pentru aproape cincizeci de metri, apoi intrarea, în dreapta, aflată în beznă absolută. Erau nişte scări care făceau legătura între coridor şi uşa de la intrare, nu le-am văzut, construcţia era oricum ciudată, între coridor şi uşa de la intrare era o diferenţă de nivel de peste doi metri, doi metri şi jumătate, aşa că am păşit în gol, căzând într-o groapă cimentată de vreo doi metri adâncime. (Nici acum nu ştiu ce destinaţie finală avea să aibă groapa respectivă).

Mi-am fracturat trei coaste, din instinct am pus mâinile înainte, altfel ar fi fost mult mai grav, accidentul m-a costat mai mult de o lună de spitalizare, noroc că eram într-un sezon mort, între două stagiuni şi spectacolele nu au avut de suferit din cauza absenţei mele, mâinile îmi erau julite îngrozitor, palmele semănau cu nişte pernuţe vinete, toată lumea se scuza, dar parcă scuzele pot scuza.

Scena era, recunosc, mai mult comică (pentru ceilalţi, cel puţin), mai ales că evitasem în ultima clipă o catastrofă…

…Aşezat comod în fotoliu. Ai crede că doarme. Răsuflă liniştit. O mare pace se pogoară asupră-i. Lumină, mai multă lumină. Licht, mehr licht. Goethe. Licht, mehr licht… oberlicht… Gluma sa nevinovată, la o petrecere, care i-a nedumerit pe nemţi şi i-a făcut să râdă în hohote pe ceilalţi. Închide ochii. În birou, ultima imagine luată cu sine: harta ţării. Fizică, economică, administrativă. Şi, brusc, revelaţia. Ţara sa, Româniiia (cum se cântă) semănând uluitor cu un profil de imperator  de pe o monedă antică : buze umede de Banat, bărbie fermă de Oltenie, gât nervos de Dobroge, nări răcoroase de Arad şi de Timişoară, frunte înaltă, boltită, dreaptă şi demnă de Maramureş, plete despletite de Bucovină şi de Basarabie. Şi iarăşi gât nervos de Dobroge. Apă… foc… apă… foc… apă… apă…

Buletin hidrologic. Cotele apelor Dunării în ziua de 26 decembrie…

Bratislava: 276 de cm  scade 19 cm

Budapesta: 171 de cm scade…

Mohacs: 281 de cm creşte 13 cm

Baziaş: 305 de cm scade 35 de cm. Baia .. azi… Baiazid privind la dânsul…

(O plasă electrică, albastră, îi înconjură creierii. („O căruţă electrică îmi cutreieră creierii”.) Asemeni unei reţele hidrografice înconjurând şi susţinând o ţară. Un copac de ape sau de crengi electrice. Sau…)

Moldova Veche: 396 de cm creşte 10 cm. Moldova. Şi Veche. Şi Străveche.  Şi Nouă. Şi de Dincolo de Prut şi de Dincoace de Prut … pîn’ la Nistru… de la Nistru pîn’ la Tisa… foaie verde dom’ ministru… noi ne ţinem pân’ la…Prut (unde-i rima? Îţi spun acuşi: e la ruşi…)

Drencova:…staţionează… Drencova… Ceacova… Moscova… Morcova… sorcova… vesela… (Eşti dus cu sorcova. Câte îţi mai trec prin cap! Parcă ar deraia, alunecând pe cuvinte. Cuvintelenu-l mai ascultă. Se descarcă acum… aproape fără vreo imagine).

Orşova: 2210 de cm staţionează… or s-o vrea… or n-o să şi-o vrea…

Drobeta Turnu-Severin: 584 de cm scade 100 de cm

Gruia: …scade 32 de cm… Gruia lui Novac… lui Novac Caraiflac (aşa i se păruse că auzise în copilărie)

Calafat: 138 de cm scade 33 de cm Ararat Arafat Calafet cal afet cal afectat

Bechet:… scade…  Berechet… buchet… bunghet

Corabia:… cor abia trezit la viaţă Cora Bianca

Turnu Măgurele: 204 de cm scade 36 de cm Mă, gurile rele… măgurelele

Zimnicea:… Zi-mi: …icea-n vale la Rovine

Giurgiu: 146 de cm scade 35 de cm …giulgiu giurgiuvele giugiuc giurgiuc giumbuşluc

Olteniţa: 158 de cm creşte 28 de cm …lubeniţa şi guriţa… periniţa

Călăraşi: 94 de cm creşte 24 de cm

Cernavodă: 52 de cm scade 2 cm… Negru Vodă trece… care-i şi întrece (Manole, Manole, Meştere Manole, zidul rău mă strânge mă umplu de sânge zidul rău mă strânge zidul bun mă frânge… nimeni nu mă plânge…)

Brăila: 168 de cm staţionează …bre, ilai ilai la

Galaţi:174 de cm staţionează

Isaccea:… boccea, bocea, isac cea mai mare…

Tulcea: 104 cm creşte 1 cm tulnicea din ulcea

Tendinţa apelor Dunării în următoarele două zile

Giugiu…

Cernavodă…

Brăila…la tanti Elvila… se vinde iubirea cu kila…

Galaţi…

Tulcea…

Adâncimea maximă în sectorul românesc al Dunării

la kilometrul…

la kilometrul…

la kilometrul…

Cotele apelor râurilor în ziua de 26 decembrie…

Sighet: scade 40 de cm

Dej:…bej, vârtej

Satu Mare: scade 44 de cm… gheaţă la mal

Supuru de Jos:…

Sălard:…Să-l ard… să nu-l ard… gheaţă la mal

Ciucea:…

Oradea:…

Beiuş:… bei uşor vinarţ ?

Tinca…

Gurahonţ:… gura, hoţ…

Alba Iulia: …

Săvârşin:… să vâr şi-n sân

Arad:…

Podari:… şi podariu… şi podariu-mi cere-un zlot…

Feldioara:…(Zâmbetul i se întinse uşor, de la colţul gurii, urcând spre ochii închişi şi spre tâmplele inundate de un păr rebel. Fruntea i se destinse acum a pace şi a mare seninătate. Fie-ne iertate cuvintele pe care le-am iubit nespus şi care acum ne părăsesc. Mai râdem şi noi… Râsu’ plânsu’. Râs cu plâns   … balegă de mânz… Sotii. Şotii.)

Slobozia:… slobodă ziua…

Lungoci:…

Săvârşin:…

Săvârşind călătoriiia…

…naşte pre Mesiiia…

Săvârşin…

S    ă    v    â    r    ş    i    n   d …

 Lucian Strochi