Cornel PAIU: Timp de criză… O anume criză, multiplicată, multiplicabilă, perpetuă… Cum credeţi dvs. că putem ieşi din acest timp de criză?

Lucian STROCHI: De când mă ştiu suntem în criză. Mereu trebuie să alergăm pentru a prinde pe cineva din urmă. Şi asta pentru că „cercetarea” primeşte cel mult unu la sută din PIB.

Cornel PAIU: Păstrând nota pedagogic-educativă, aş dori, apelând şi la bogata dvs. experienţă dobândită în ani şi ani de practică pedagogică la catedră, cum afirmam şi anterior, să întreprindem o incursiune în istoria curentelor literare din literatura română. Aşadar, când şi unde începe povestea literaturii române? Cărui curent îi pot fi atribuite începuturile? Ce spune istoria şi critica literară cu privire la acest moment de debut al literaturii române culte? Care i-au fost izvoarele şi premizele declanşatoare, motivaţionale? Cât şi cum a influenţat literatura populară, existentă şi cultivată prin oralitatea care o defineşte, începuturile literaturii noastre (stră)vechi? Dar pe cea de astăzi? Dar influenţa religiosului (textele sfinte, tradiţiile, cultul etc.)? Care sunt cei mai importanţi exegeţi ai literaturii noastre vechi? Cât de mult religiosul influenţează literatura română de astăzi? În istoria literară de la noi care curente au promovat în mod explicit factorul religios? Explicaţi, dacă e posibil, contextul care le-a motivat, să spunem, necesitatea existenţei, apariţiei şi manifestării.

Lucian STROCHI: Aceasta nu e o întrebare, ci un snop de întrebări, un „fascicul”. Voi răspunde şi eu în fascicul. Suntem unici în Europa şi în lume: ortodocşi prin religie, mai aproape de slavi şi de latini deci, latini prin limbă. Invers decât polonezii de pildă. Apoi, suntem o placă turnantă între Orient şi Occident, cu toate împlinirile, beneficiile şi păcatele. Suntem mai „folclorici” decât alte popoare şi asta e foarte bine. Avem şi avantajul unui folclor extrem de valoros. Câte creaţii folclorice din lume se pot compara cu „Mioriţa” sau cu „Meşterul Manole”? Nu cred că exagerez dacă afirm că pe Ceahlău fiecare stâncă îşi are legenda sa. Literatura populară a salvat limba română, a mlădiat-o, a îmbogăţit-o, a unificat-o, a făcut-o firească. Avem o limbă fonetică, mult mai vie şi mai naturală decât limbile etimologice sau chiar cele de compunere. Pe de altă parte, să recunoaştem că între noi şi francezi, între Jurământul de la Strassbourg şi Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung se întind aproape o mie de ani de limbă şi de cultură. În ceea ce priveşte problema curentelor literare: avem curente comune cu ceilalţi europeni: preromantismul, romantismul, simbolismul, realismul, chiar naturalismul. Avem şi scriitor clasici şi parnasieni. Şi suprarealişti şi dadaişti. Avem însă şi curente naţionale, cum ar fi eminescianismul, sămănătorismul, gândirismul, într-un fel poporanismul (deşi acesta din urmă provine din narodnicism). Literatura română se manifestă ca literatură naţională cam de la anul 1830. Dar, după numai cincizeci de ani, reuşeam să avem primele valori europene sau chiar universale: Eminescu, Creangă, Caragiale. În perioada interbelică, poezia românească nu putea fi comparată valoric decât cu poezia spaniolă. Ce literatură poate alinia sincron poeţi precum Blaga, Barbu, Bacovia şi/sau Arghezi? Ce scriitor poate fi comparat cu Rebreanu? Pădurea spânzuraţilor este cel mai bun roman despre primul război mondial. Faceţi comparaţia cu alte romane dedicate subiectului, cu alţi autori şi veţi vedea că am dreptate. Nu trebuie să uităm „accidentele”, capodoperele. Istoria ieroglifică, Ţiganiada, unele texte religioase ies din tipare. O problemă este cea a Premiului Nobel. Puteau primi Premiul Nobel pe merit următorii: Caragiale, Rebreanu, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, chiar Emil Cioran. De fiecare dată s-a întâmplat însă ceva, nu neapărat inexplicabil, cât conjunctural. Ca să răspuns şi la o semi întrebare, oarecum singulară: despre literatura română veche au scris memorabil, între alţii: Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, Alexandru Piru, G. Călinescu, chiar Ion Rotaru, iar despre poezie Mircea Scarlat. În ceea ce priveşte promovarea religiosului de către curente: romantismul  descoperă creştinismul (clasicii dialogau cu zeii). Chateaubriand scrie Geniul creştinismului. Simbolismul tratează şi el creştinismul, valorile religiosului. La fel gândirismul, care este un curent aproape religios, chiar dacă astăzi îngerii prestând munci agricole, secerând spice de grâu  e o imagine aproape comică (vezi imaginile lui Demian). Dar există o întreagă literatură religioasă începând cu Didahiile lui Antim Ivireanu şi continuând cu Psalmii arghezieni, cu versuri semnate de Vasile Voiculescu, Radu Gyr, sau texte semnate de Mircea Eliade, Bartolomeu Anania sau  Dumitru Stăniloaie, de pildă. Numai judeţul Neamţ numără trei poeţi de mare valoare, care abordează tematica religioasă, doi dintre ei fiind chiar preoţi: Dorin Ploscaru, Cornel Paiu, Gheorghe Simon.