CORNEL PAIU: Cu prilejul unei revederi recente aţi afirmat: „Poezia înseamnă în primul rând ritm.” De ce „în primul rând ritm”? Ar fi vorba de ritm pur, impur, sufocant, cardiac, asmatic? Sau, poate, ritm revoluţionar, cosmic, celest, simfonic? Ori, chiar, ritm sfânt, divin, abstract, originar? Sau, mai uman, ritm mlădios, firav, fermecător, diafan, feminin? Ori, ritm natural, abisal, protomagmatic, magmatic, vegetal, stihial, vulcanic? Ori, mai mult decât uman, ritm viteaz, vânjos, viril, masculin? Desigur, sesizaţi uşor, c-am preferat intenţionat să perturb cumva sensul afirmaţiei dvs., în vederea stimulării unei hermeneutici poetice.

LUCIAN STROCHI: Din chiar întrebarea ta, se vede vitalitatea şi virilitatea ritmului, extraordinarele sale ipostaze. Lumina, spaţiul, timpul sunt copiii ritmului. Ritmul înseamnă pulsaţie, echilibru, viaţă. Diferenţa dintre viu şi mort e o diferenţă de ritm. Diferenţa dintre un geniu şi un cretin e o diferenţă de ritm. Aureolele sfinţilor au un alt ritm, mai alert, decât aerul ce le înconjoară. Îmi imaginez ritmul ca fiind o funie de energii, viteze diferite aflate într-un echilibru indiferent (deosebit de cel stabil sau instabil). Ritmul înseamnă sunet şi zgomot, cosmos şi haos, ordine şi dezordine, normă şi abatere de la normă, o permanentă confirmare şi o permanentă contrazicere. Fluxul şi refluxul sunt stări alotropice ale ritmului. Ritmul este şi eroul „rezonanţei Schumann”.