CORNEL PAIU: Pentru mine actorul Cornel Nicoară este o emblemă, (aproape) un mit… M-am bucurat în aceste zile să-l revăd la Piatra Neamţ. Pentru a treia oară, în timp relativ scurt. Încă de la prima întâlnire am avut impresia plăcută şi stranie a revederii unei vechi cunoştinţe, chiar a revederii unui vechi prieten. A fost cu prilejul Târgului de carte „Libris Neamţ”, Ediţia a V-a, 17-20 septembrie 2015, unde Societatea Culturală „Clepsydra”, prin amabilitatea şi generozitatea criticului literar Cristian Livescu, organizator al evenimentului, a avut un spaţiu rezervat unei multile lansări de carte. Între cărţile lansate: „Eu; Chirurgul…”, „Secolul Ciobanu” (Dan-Gabriel Arvătescu), „Tabor”, „Paznicii pereţilor – secundus” (Cornel Paiu), „Mărturisirea” (Ioan Dobreanu), Revista „Clepsydra” etc. Aceatea au fost prezentate, după cum sigur vă amintiţi, de dvs., dar şi de criticii Cristian Livescu şi Constantin Dram. Alte două revederi cu maestrul Cornel Nicoară s-au petrecut luna aceasta, pe 11 şi 24 martie 2016. Pentru mine e o reală plăcere să-l ascult. Pe de o parte pentru că este un excelent povestitor, cu o accentuată vocaţie ludică, dar mai ales că mi se adresează c-un familiar „tizule”, apelativ care nu poate decât să mă onoreze. Desigur, dvs. nu mai puteţi de mult număra întâlnirile, reîntâlnirile, timpul petrecut alături de maestrul Cornel Nicoară. În virtutea acestei evidenţe v-aş ruga să trasaţi un portret al domniei sale, evidenţiindu-i copleşitoarea personalitate şi meritele rare, nu doar profesionale, de care se face „vinovat”. Îndrăznesc a-l numi „Un Ceahlău al scenei”! Aşa cum pe domnia voastră îndrăznesc a vă numi „Un Ceahlău al condeiului, al generozităţii şi al prieteniei”! Pentru toate vă mulţumesc! Cum sunt dator cu mulţumiri şi maestrului Cornel Nicoară şi criticilor Cristian Livescu şi Constantin Dram.

LUCIAN STROCHI: Cornel Nicoară este o instituţie. Cineva a spus în glumă că Teatrul Tineretului seamănă din faţă cu Cornel Nicoară, iar dinspre Turn cu Eduard Covali. Evident, aluzia era la talia (fizică!) a celor doi. Cornel Nicoară iubeşte teatrul cu o fervoare greu de imaginat. E bolnav de teatru. Ar vrea să fie nu doar director, ci şi garderobieră, pompier, paznic, scenograf, maestru de sunet şi lumini, actor, sufleor, spectator, regizor. Şi, dacă se poate, aflat în faţa scenei pentru aplauze, să tragă, din arlechin, funia cortinei.  Alături de regretatul Cornel Borcia nu şi-a trădat teatrul, deşi a avut multe ocazii, propuneri pentru a ajunge actor sau director în Capitală. A rămas până la pensie la Teatrul Tineretului. Este un histrion pentru că este un actor total şi cel mai important rol pe care îl joacă de o viaţă întreagă este unul extrem de complex: Cornel Nicoară din piesa omonimă, în regia sa, în scenografia sa… Ca actor, a impresionat prin forţă, expresivitate, eleganţă, având o voce unică, o privire în care se adunau toate negurile neamului său, dar şi bucurii extraordinare.  Cornel Nicoară este o instanţă culturală de cel mai înalt grad, un povestaş unic, împletind adevărul cu ficţiunea şi visul.  Altfel, un prieten generos, care ştie să împartă cu alţii bucuria. Îi sunt recunoscător pentru că m-a făcut să iubesc teatrul nu doar ca simplu spectator. Lui, lui Paul Chiribuţă (cu care am fost coleg de armată) şi lui Mihai Cafriţa le sunt recunoscător pentru faptul că mi-au atras atenţia asupra unor spectacole care au făcut istorie pentru teatrul românesc. Tot Cornel Nicoară mi-a prilejuit întâlnirea cu mari personalităţi precum Dumitru Radu Popescu, Alexandru Tocilescu, Tudor Gheorghe, Romulus Vulpescu, Ion Lucian, Silviu Purcărete şi mulţi, mulţi alţii. În fine, am petrecut ca prieteni multe clipe împreună: revelioane, nunţi, onomastici, zile de naştere, manifestări culturale.