Iubirea e o navă pe-albe unde³,                     a

O insulă⁴ în care se ascunde                           a

Cetate de-aur⁵, condusă de emiri⁶                 b

Sau o grădină⁷ de roşii trandafiri⁸.                 b

 

Iubirile-s uşoare⁹ sau profunde¹⁰:                   a

E-o zi când şi-mpăraţii pot fi miri¹¹.               b

Petrecerea e în toi¹²: cu musafiri                   b

Veniţi din ţări albastre, de oriunde.               a

 

Vor unii nava noastră s-o scufunde¹³:             a

Hrănesc cu ură grea, vechi, vagi iubiri¹⁴;       b

În iad şi smoală, foc vor s-o afunde¹⁵;            a

Se vor satiri şi diavoli, se vor şi zbiri¹⁶.           b

 

Pe-un ţărm sălbatic fi-vom ca doi fachiri¹⁷    a

Şi sfinţi¹⁸ vom fi şi poate şi duioşi martiri¹⁹.   a

 

E-o zi când şi-mpăraţii pot fi miri.                  a

 

¹Ancada e o formă fixă de poezie pe care am inventat-o.

E formată din trei catrene, un distih şi un nonostih.

Se aseamănă mult cu sonetul englez, de care se desparte însă prin monostihul care este de fapt reluarea unui vers, considerat esenţial pentru întregul text. În plus structura rimelor, rigidă, desparte definitiv ancada de sonetul englez. Rimele vor fi în ancadă diferite de la catren la catren, structura ancadei fiind următoarea: primul catren –rimă împerecheată, al doilea catren –rimă îmbrăţişată, al treilea sonet – rimă încrucişată. Se sugerează prin rimă evoluţia unei idile: doi tineri devin o pereche, se îmbrăţişează şi apoi cunosc taina căsătoriei religioase. Distihul se vrea constatativ, eventual sapienţial, iar ultimul vers este mnemotehnic, decisiv, uneori melancolic. Ancada este o poezie de dragoste, iubirea fiind singura temă majoră a ei. Ancada iubirii absolute este o ancadă „clasică” cu doar două rime, a/b, distihul şi monostihul rimând cu primele două versuri ale primului catren

² iubirii absolute –aşa cum afirmam deja, ancada este o poezie închinată iubirii, în toate ipostazele ei. Prima dintre ancade, dedicată iubirii absolute, nu se referă doar la un sentiment total, absolut, ci la toate ipostazele acelui sentiment, după cum vom vedea.

³Iubirea e o navă pe-albe unde – cu acest vers, de metaforă nominală, începe o metaforă în care iubirea apare ca un teritoriu, un spaţiu-limită, net delimitat. Am ales această soluţie a jocului abstract/concret, din mai multe motive. Prima sugestie provine din Evul mediu. Iubirea e un sentiment nobil. Nobilii îşi delimitau feudele, adăugând spaţiul numelui lor (conte de Monte Cristo, prinţ de Saxa, duce de Windsor). Prin urmare, prin spaţiu, iubirea îşi capătă, îşi arogă un titlu de nobleţe. A doua sugestie provine din chiar spaţiul-limită. Un sentiment este puternic, total, absolut numai într-un spaţiu-limită. Spaţiul-limită nu poate fi perturbat, tensiunea, intensitatea fiind maxime. (Teatrul valorifică din plin spaţiul-limită, prin scenă, dar şi  – la origini -, prin unitatea de timp, spaţiu şi acţiune), Primul spaţiu-limită este nava, nava fiind în fapt un teritoriu din care nu poţi evada. Nava reprezintă şi identitatea unei ţării, în cazul nostru stări. Nava este şi un simbol romantic al iubirii absolute; pierdute efemer, existând însă speranţa reîntoarcerii, a reînnoirii.

⁴O insulă – insula este un refugiu, dar şi o navă. Iubirea înseamnă şi ea un refugiu, îndrăgostiţii rupându-se de realitatea înconjurătoare, perturbatoare. Insula este un cuib, o casă, o intimitate cucerită. Retragerea din lumea reală este, desigur, una efemeră. În acelaşi timp, insula permite şi trimiteri interesante prin epitete-adjective: Insula Dezolării, Insula Preafericiţilor, Insula Paradisului  etc. Insula este mai largă decât nava, permiţând naturii să invadeze un teritoriu sacralizat prin iubire.

⁵Cetate de-aur,- al treilea element al enumeraţiei lărgeşte şi mai mult spaţiul, întrucât e vorba de o lume, cetatea fiind o lume in nuce; cetatea presupune izolare prin ziduri, dar şi evadare, aurul fiind elementul care sparge zidurile: ne putem imagina un teritoriu al visului (un tip de El Dorado), al mirajului, al oglindirii celeste (cetatea de aur este o cetate paradisiacă, aşa cum Ierusalimul terestru e oglindit în Ierusalimul celest).

⁶condusă de emiri –aluzie la un tip de conducători exotici, dar şi la Noaptea de Decembrie a lui Macedonski, un poem al absolutului. E vorba şi de fascinaţia pe care o produce Orientul pentru un occidental.

⁷o grădină – aici e vorba de gradina Paradisului, de Eden. Iubirea e absolută în acest teritoriu devenit din sacralizat, sacru. Cu grădina se sfârşeşte enumeraţia spaţială: navă, in sulă, cetate de aur, grădină. Fiecare enumeraţie confirmă şi contrazice pe celelalte.

⁸roşii trandafiri –trandafirul este floarea iubirii  sacre şi profane. Roşul este culoarea iubirii. Trandafirul este floarea iubirii datorită involtului şi a multiplicării.

⁹Iubirile-s uşoare – al doilea catren încearcă să surprindă dinamica şi dialectica iubirii. Iubirea poate fi fizică, superficială, uşoară, de Veneră…

¹⁰sau profunde – antitetic cu versul anterior:, o iubire mistică, celebrând Donna angelicata, Madona, o iubire implicând în primul rând spiritualul.

¹¹E-o zi când şi-mpăraţii pot fi miri –versul cheie al ancadei. Iubirii i se supun atât împăraţii, cât şi oamenii comuni. E un moment astral, o taină –cea a căsătoriei. Versul e reversibil ca sens: împăraţii pot fi miri, dar şi mirii sunt împăraţi, încoronaţi şi încununaţi într-un moment unic.

¹²Petrecerea e în toi – după o asemenea tensiune maximă, urmează relaxarea, jubilaţia, bucuria, la această relaxare participând toţi mesenii, „veniţi din ţări albastre, de oriunde”. Faţă de spaţiul limită din primul catren, acum spaţiul devine practic infinit.

¹³Vor unii nava noastră s-o scufunde – al treilea catren este unul antitetic faţă de primele două. Cuvântul „navă” leagă primul vers al primului catren de primul vers de al doilea catren. Invidia, pizma se opun iubirii, fericirii, împlinirilor.

¹⁴Hrănesc cu ură grea, vechi, vagi iubiri  – hrănesc e un verb al concretului, obligând abstractele, ura , iubirea să se concretizeze; acelaşi rol îl are şi epitetul grea.Trecerea de la ură la iubire se face gradual, temporal vechi şi imprecis vagi.

¹⁵În iad şi smoală, foc vor s-o afunde – în acest vers domină substantivele concrete, iad, smoală, foc din câmpul semantic al Infernului. Verbul a afunda este mai puternic decât a scufunda, semn că s-a produs un câştig, o evoluţie a negativului.

¹⁶Se vor satiri şi diavoli, se vor şi zbiri – Ura apare personalizată, prin satiri, diavoli, zbiri. Enumeraţia e şi una temporal-istorică: satirii aparţin lumii antice, diavolii – Evului Mediu, iar zbirii – cap de serie sinonimică, – epocii moderne, dar şi tuturor timpurilor dramatice.

¹⁷Pe-un ţărm sălbatic fi-vom ca doi fachiri     – distihul îi personalizează şi el pe eroii iubirii , din nou într-o triadă diacronică, dar şi ontologică; fachirii aparţin unei lumi păgâne, străvechi, magice.

¹⁸Şi sfinţi –sfinţi aparţin lumii creştine

¹⁹vom fi şi poate şi duioşi martiri. – martirii sunt atemporali, denotativul şi conotativele împletindu-se convingător, generând chiar o hiperbolă. Se foloseşte desigur pluralul, pentru că iubirea e o ecuaţie cu două necunoscute.

Monostihul subliniază atât eternitatea iubirii ca sentiment, cât şi momentul astral ca taină a firii (căsătoria).

 Lucian Strochi