Iubirea e demult o veche lemă,²
Chiar dacă unii îi aruncă anatemă³,
Iar alţii cred că e prea grea problemă⁴
Şi alţii cred că-i o formulă⁵, schemă⁶.

 

Dar dacă zeii înşişi sunt în dilemă⁷, 
Nu ştiu de-i vis curat⁸ sau stratagemă⁹,
Rană adâncă¹⁰ sau doar o eczemă¹¹,
Vocală nouă¹² sau o simplă tremă¹³.

 

E, dintre stări adânci, cea mai boemă¹⁴
Şi poate că, pentru-univers, e o emblemă¹⁵;
Pentru o rază pură – diademă¹⁶,
Iar printre flori, regala crizantemă¹⁷.

 

În loc de o soluţie extremă,¹⁸
Cred că amorul e o teoremă.¹⁹

 

Iubirea e demult o veche lemă.

 

 

ANCADA IUBIRII VĂZUTE CA LEMĂ¹  – Se cuvine să ne oprim acum asupra cuvântului ancadă. Termenul are cel puţin trei decodări diacronice: prima dintre ele este cea legată de prenumele soţiei (ANCA-DA)NA), poetul Radu Cârneci sesizând imediat acest lucru, în cronica Domniei Sale dedicată Ancadierului: „…ancadă (formulă poetică inventată de L.S. plecând de la Anca Dana (soţia poetului – căreia îi este dedicată această neobişnuită tipăritură) şi ducând la Ancadierul – titlul volumului în cauză.” (Radu Cârneci, Actualitatea literară, nr.57, martie 2016, p.7); Ioan Dănilă ajunge la decodarea cuvântului oarecum detectivistic, deductiv: „Un sfert din enigmă e dezlegată din dedicaţie (Incomparabilei Anca) şi încă pe-atât dintr-o alta („Ancăi-Dana, martoră de peste 40 de ani a acestor versuri”), la următorul volum, „Ancadierul”, tot din 2014. La rândul ei, soţia i-a dăruit primele trei silabe din numele dublu şi gata cuvântul! Deducţia mea ar trebui să nu fie greşită, pentru că e susţinută de încă o descoperire: lucansa. În lipsa autodedicaţiei, mă simt flatat de finalul prefeţei: „Îngândurat, dar săgetat de dor,/Ţie mă-nchin, complice cititor” şi descompun, după modelul ancadei, noutatea lexicală absolută într-un prenume, Luc(i)an, iniţiala numelui şi o necesară desinenţă feminină. (Nici aici nu mă ajută dicţionarele româneşti: la „plural”, e sigla unei firme de construcţii spaniolă.) tehnica aminteşte de hieroglifa cu care Mihail Sadoveanu şi-a botezat dragostea-i târzie: DAIM („Domniţă (aleasă a) inimii mele”), adică substantiv şi nu acronim –„de când Daim mie dragă”. Lucian Strochi este realmente un inventator care merită să se ia şi să fie luat în serios. Ioan DĂNILĂ (ATENEU,nr.558, februarie 2016, p.11)”. De altfel termenul de ancadă poate fi găsit acum şi pe internet, semn că a început să circule. A doua decodare: am ales termenul de ancadă pentru că era expresia unui „antirotacism”: arcadă, ancadă. Termenul de arcadă se potrivea speciei poetice pe care vroiam s-o propun, atât prin nobleţea sentimentului dominant (iubirea), cât şi prin sinecdoca conţinută: Arcada sprâncenelor pentru frumuseţea feminină – de exemplu), precum şi faptul că poate anticipa o intrare, o fereastră. În fine, ancada rima cu balada, şi am simţit că s-ar fi integrat firesc printre alte specii poetice.  Această a treia ancadă este una absolută, întrucât e realizată în monorimă. Triumf deplin al rimei, dar şi desfiinţarea speciei nou propuse! Mai trebuie spus că ancada, ca stâlp poetic al volumului, dă numele acestuia, aşa cum canţona putea da numele Canţonierului.

Iubirea e demult o veche lemă,² –acest vers este de două ori o lemă. Prin  lemă înţelegem o teoremă care nu mai trebuie demonstrată. Termenul e preluat din matematici şi este de origine greacă. Iubirea e un sentiment atât de evident, o stare atât de clară, de evidentă, încât nu mai trebuie demonstrată. Deci o lemă. Evident, lema se prezintă sub formă afirmativă, nominală. (Un lucru subtil dar care trebuie evidenţiat. Fiind o lemă, iubirea va fi descrisă în termen din zona ştiinţelor, în textul ancadei apărând zece asemenea termeni precum: lemă, anatemă, problemă, formulă, schemă, dilemă, stratagemă, eczemă, tremă, emblemă. Ceea ce e, să recunoaştem, total neobişnuit pentru un text poetic.). Contrabalansul e asigurat, deloc întâmplător, tot de zece termeni poetici, din sfera beletristicului: zei, vis curat, rană adâncă, vocală nouă, stări adânci, rază pură, diademă, flori, regala crizantemă, amorul. Se remarcă şi dubletele substantiv+adjectiv, sintagma fiind mai puternică decât substantivul: vis curat, rană adâncă, vocală nouă, stări adânci, rază pură,  regala crizantemă.

³Chiar dacă unii îi aruncă anatemă, – vers obscur, din cel puţin două motive: nu sunt numiţi cei care aduc anatema şi, cel mai important lucru, cuvântul anatemă semnifică două lucruri antinomice: cu e scurt (anáthema) cuvântul are valoare negativă (afurisenie), dar anathéma (deci cu e lung – înseamnă „prinos”, „podoabă”). De fapt este vorba de ezitarea pe care o avem când trebuie să ne pronunţăm în legătură cu iubirea, dacă este un sentiment pozitiv, sau, dimpotrivă, unul negativ.

⁴Iar alţii cred că e prea grea problemă   – acest vers accentuează ironia, aproape insesizabilă, din versul precedent: cuvântul „problemă” e folosit evident cu sens conotativ.

⁵Şi alţii cred că-i o formulă, – acelaşi joc şi pentru formulă , formula fiind o chintesenţă a unei gândiri abstracte, (formula matematică, fizică, chimică) dar şi „miracol”, „taină” .

⁶Schemă.  – Aceeaşi situaţie şi cu cuvântul schemă. Dar poate fi şi o aluzie  la „triunghiul conjugal”, de exemplu. Această pendulare permanentă între limbaje dă tot farmecul textului. Reţinem, pe de o parte ezitarea şi imposibilitatea de a defini un sentiment atât de complex precum iubirea, pe de altă parte  încercarea disperată de a-l supune prin metaforă, prin expresii mnemotehnice, sentenţioase, care ar elimina dialogul.

⁷Dar dacă zeii înşişi sunt în dilemă,  – vers care sporeşte şi mai mult ambiguitatea, întrucât al doilea catren nu ne lămureşte cui aparţine dilema: zeilor sau nouă. Sau şi una şi alta… În plus acest catren, încearcă să zidească o fereastră, aglomerând sensurile, prin epitete metaforice; încearcă să expliciteze iubirea, prin enumerare argumentativă. De fapt efectul obţinut este contrar încercării: misterul se adânceşte, nu se lămureşte sau nu luminează.

⁸ Nu ştiu de-i vis curat – resursele limbii române, faptul că verbul ştiu are aceeaşi formă la persoana I singular şi la persoana a III-a plural, menţin tensiune, ambiguitatea, ezitarea. Prin vis curat se sugerează faptul că iubirea este o proiecţie ideală, o ieşire din contingent, o evadarea, o erezie, fiind o stare excepţională, pe care nu o cunosc, în acel moment, ceilalţi  

⁹sau stratagemă, – stratagema presupune premeditate. Dar putem vorbi de premeditare în dragoste?

¹⁰ Rană adâncă  – iubirea ne marchează, asemenea unei săgeţi sau lovituri de sabie. E o rană adâncă, dar nu neapărat mortală. Presupune oricum o convalescenţă. Iubirea este deci nu o boală, ci o convalescenţă.

¹¹,sau doar o eczemă  – eczema este tot un semn, dar, dacă rana se vindecă printr-o cicatrice, eczema aparţine altcuiva, e iniţial străină de corp, e un produs al unei molime sau a unor viruşi, ciuperci.

¹²Vocală nouă –epitet frumos, care propune o viziune asupra iubirii: vocala nouă înseamnă fie o amplitudine excepţională, dincolo de a, cea mai deschisă vocală, fie o primă literă dintr-un alfabet secret care este alfabetul iubirii.

¹³sau o simplă tremă.  – catrenul se frânge brusc. Trema este cea care produce modificarea, schimbarea: prin cele două puncte deasupra unei litere, o transformă în alta (de exemplu „ä” devine „e” în germană). Ceea ce părea miracol, un sunet nou, „încăpător” se vădeşte a fi o simplă execuţie grafică. Dar aşa cum arătam şi altă dată, două puncte fie că sunt verticale sau orizontale pot şi semnul şarpelui, urma colţilor acestuia după muşcătură. Prin urmare ceea ce părea ceva simplu, mecanic, poate fi prin „otrava şarpelui”, ceva tulburător, revelator, o stare poetică, comparabilă, identică poate cu cea de iubire.

¹⁴ E, dintre stări adânci, cea mai boemă – din nou un vers al antitezelor: starea adâncă presupune, paradoxal, o stabilitate (în sentiment), pe când boema e frivolă, chiar dacă e plăcută şi pare la fel de dezinteresată de „material” precum iubirea. Acest prim vers din al treilea catren pare a continua spiritul catrenului al doilea. Vom vedea însă că nu e deloc aşa.

¹⁵Şi poate că, pentru-univers, e o emblemă; – aluzie la celebrul vers iubirea care naşte sori şi stele, dar şi faptul că blazonul acestui univers cunoscut poate fi iubirea. Iubirea este o lege a universului, la fel de puternică şi de importantă ca legea gravitaţiei. Emblema nu e doar blazon scut, stemă, ci şi figură simbolică, o anumită idee, o imagine; siind simbolul universului, iubirea este deci, ca figură de stil, o sinecdocă.

¹⁶Pentru o rază pură – diademă, – această ancadă conţine încercarea disperată şi eroică de a se defini ceva indefinibil: iubirea. Diadema e şi o cunună de raze, fiind împodobită cu pietre scumpe, podoabă din metal, preţios, de culoarea galbenă (aparentă) a luminii. Eminescu vorbeşte de diadema de stele a madonei pictate de Rafael, iar Macedonski de diadema vârstei. Diadema e purtată şi de femei în momentul căsătoriei, deci în ora astrală a iubirii. Începând cu diadema care ia forma capului, deci e rotundă, imaginea se strânge acum, încercuind,  înconjurând, încătuşând şi încoronând iubirea.

¹⁷Iar printre flori, regala crizantemă. Ideea de rotund se accentuează prin acest vers. Floarea este rotundă prin inflorescenţa ei, ca şi crizantema, care devine, la japonezi, prin aşezarea regulată şi sub forma de raze a petalelor, floarea heraldică a casei imperiale. Crizantema are şaisprezece petale, o suprapunere a razelor solare (opt), cu cea a rozei vânturilor (tot opt). Crizantema fixează spaţiul, la fel ca iubirea. Dar pentru a nu da o soluţie definitivă (rezolvarea problemei) existând posibilitatea ca iubirea să fie într-adevăr o lemă, am folosit o „stratagemă”, degradând crizantema din floare imperială, într-o floare regală. Cu alte cuvinte iubirea rămâne încă nedefinită. Tot crizantema e floarea ce se ascunde  în alte flori, fiind confundată cu dumitriţa, tufănica, aurata, cătălina, mărgărita, tătăişa, gura-paharului, rujă de toamnă, salomii galbene, roman, romaniţă-mare etc. Culorile pot acoperi o paletă largă de la alb la vânăt. Mai există o asemenea floare care să surprindă toate imaginile iubirii?

¹⁸În loc de o soluţie extremă, – distihul pare mai scurt (ca picior metric), iar concluzia pare şi ea simplă

¹⁹Cred că amorul e o teoremă. Dragostea, amorul, iubirea – seria de sinonime în limba română e remarcabilă! – pare inepuizabilă, conduc la o concluzie poate surprinzătoare, sigur ironică: iubirea nu este o lemă, dar este o teoremă. Un adevăr care trebuie demonstrat mereu, cu fiecare iubire…

Lucian Strochi