CORNEL PAIU: „Ca să ajungi la sensul vieţii, la frumuseţea lucrurilor, treci prin multă suferinţă.”, spune poetul bulgar contemporan Ivan Hristov, într-un interviu, inspirat intitulat „Poezia mea este o întâlnire cu alţi poeţi” (Observator Cultural, nr. 813 (555), 10-16 martie 2016, p. 6). Este şi cazul dvs.? A ajuns şi scriitorul/ omul Lucian Strochi „la sensul vieţii, la frumuseţea lucrurilor” prin experienţa suferinţei? Ce înseamnă pentru dvs. „sensul vieţii” şi „frumuseţea lucrurilor”?

LUCIAN STROCHI: Aforismul lui Hristov e mult mai vechi, gândeşte-te doar la „Per aspera ad astra” . Asta dacă vom considera munca o suferinţă şi, biblic, chiar este, de la Adam citire… Suferinţa este importantă pentru că te apropie de esenţa sufletului, îţi permite atingerea amplitudinilor maxime ale umanului, te face să recunoşti valorile morale sau estetice, te învaţă să fii om, să vibrezi la suferinţa altuia. Da, suferinţa a avut un rol esenţial pentru mine, ca om şi ca scriitor. Părinţii mei au divorţat pe când aveam patru ani, în cartier eram cu doi ani mai mic decât ceilalţi băieţi, părinţii nu mă răsfăţau, nu purtam haine elegante, ci doar uniformă şcolară. O copilărie destul de zbuciumată! Dar nu aş schimba copilăria mea cu cea a unui prinţ, chiar dacă el e un crin, iar eu o buruiană. Am crescut liber în copilărie şi asta e extrem de important. Experienţa suferinţei am încercat-o mult mai târziu, trecând prin câteva boli considerate adesea incurabile, mortale, oricum foarte grave. Am învins, deocamdată. Sunt un luptător. Am fost atras de artă şi am optat pentru ea şi nu regret. Desigur, ştiinţa e şi ea fascinantă. Dar, din păcate sau din fericire, nu le poţi face sau cunoaşte pe toate. Sunt atâtea lucruri frumoase pe lume, de la inflorescenţa delicată a trandafirului la un tablou, de la o pasăre măiastră la privirea unui copil, de la linia curbă a unei femei până la vigoarea non-agresivă, dar impresionantă, a unui bărbat, de la atâtea sentimente, precum dragostea sau prietenia, încât mă mir sincer că unii pot urî. Îi invidiez sincer pentru acest lucru…

CORNEL PAIU: Tot Ivan Hristov, în acelaşi interviu, mai afirmă: „Ceea ce suntem vine şi din trecut. Suntem construiţi şi din trecut.” Cum comentaţi? Vine scriitorul Lucian Strochi din trecut? Şi către ce se îndreaptă, trecând/ trăind/ transcriind prezentul? Cum e prezentul scriitorului/ omului Lucian Strochi? Cum credeţi că vă va fi viitorul? Care credeţi că sunt ipotezele viitorului dvs.?

LUCIAN STROCHI: Blaga scrie admirabil despre trecut şi moştenirea trecutului; Arghezi şi Eminescu – la fel. Evident că vin din trecut. Biologic, sunt fiul părinţilor mei, care, la rândul lor, sunt fiii părinţilor lor. Cultural, moştenesc de la strămoşii mei limba română, un dar extrem de preţios, pe care, pe peste cincizeci de ani, mă străduiesc să-l restitui prin opera mea, lor şi urmaşilor mei. Spiritual, mă trag din daci, un popor mândru, cu multe calităţi şi puţine defecte. Mă simt atras iremediabil de spaţiul mioritic, de munte, de datinile şi obiceiurile noastre, de oamenii pe care  i-am întâlnit, îi întâlnesc zilnic şi sper să-i mai întâlnesc o vreme… Prezentul mă fascinează pentru că este ingenuu, incomplet, de multe ori imprevizibil. Mă străduiesc să-i fac faţă. Dacă ar fi să vorbesc despre viitorul meu, atunci aş intra în ştiinţifico-fantastic. Prolepsele sunt bune, dar le păstrez pentru mine. Poate din prudenţă, poate din superstiţie.