Veacul acesta-i străin¹, fals androgin²,
Viitorul pare târziu, cabotin³,
Într-o lume fastuoasă⁴, barocă⁵,
Iubirea-i falsă temă echivocă⁶.

Nu se mai intră în adolescenţă⁷,
Nimeni nu râde⁸, nu cânt-o cantată⁹,
Lumea nu se vrea de amor salvată¹⁰,
Nimeni nu se regăseşte-n esenţă¹¹.

Nimeni nu mai răsfoieşte albumul¹²:
Totu-i prea leneş¹³, totu-i prea în pripă¹⁴;
Nimeni cu recunoaşte astfel drumul¹⁵:
Zborul nu mai are nicio aripă¹⁶.

Stăm aplecaţii spre marginea genunii¹⁷…
Iubind ne apare faţa minunii¹⁸.

Iubind ne apare faţa minunii.
 

ANCADA  iubirii totuşi salvată

¹Veacul acesta-i străin, – cel mai adesea nu ne simţim contemporani cu veacul în care trăim. De aici analepsele şi prolepsele, plonjările melancolice în trecut şi încercarea de a proiecta ceva în viitor. Iubirea ar trebui să fie un prezent continuu. Dar acolo unde nu e iubire, nu e nici prezent.

²fals androgin, – dintre toate imaginile iubirii cea mai puternică derivă din mitul androginului. Dar refacerea androginul nu e posibilă în absenţa unei iubiri totale. Prin urmare, chiar dacă mimează iubirea, androginul e fals.

³Viitorul pare târziu, cabotin, – în această lume a minciunii, a falsului, a înşelăciunii, viitorul, personificat, nu mai e decât un actor obosit, resemnat, în ciuda cabotinajului său.

⁴Într-o lume fastuoasă, – decorul nu poate schimba esenţa acestei absenţe a iubirii

⁵barocă, – aluzie poate şi la catedrale, la castele, la construcţiile Evului Mediu. Timpul s-a întors, viitorul refugiindu-se în trecut, dar netrecând prin prezent.

⁶Iubirea-i falsă temă echivocă.- iubirea nu mai este o temă esenţială a artei. Se poate mima o scenă de dragoste, dar până şi această mimare nu poate şterge aproximativul, suficientul, echivocul. Definirile şi definiţiile din acest prim catren se vor nominale, dar până şi verbul a fi e redus la o singură vocală -(i). Se degază un puternic parfum de tristeţe, anticipând al doilea catren.

⁷Nu se mai intră în adolescenţă, – al doilea catren e construit prin negaţii, frecvenţa lor fiind impresionantă (de cinci ori adverbul nu şi de două ori pronumele nimeni). Versul al doilea conţine chiar trei asemenea negaţii. Dar nu interesează atât negarea gramaticală, formală, cât cea ontologică. Adolescenţa starea de fapt a poeziei este „sărită”, uitată, cuplul fiind format fie din copii bătrâni, fie din bătrâni copii, oximoroane absente dar sugerate prin această absenţă a adolescenţei.

⁸Nimeni nu râde, – râsul este cea mai importantă stare emoţională a omului, presupunând inteligenţă, relaxare, complicitate, iubire.

⁹nu cânt-o cantată, – absenţa râsului împiedică şi manifestările artistice, relaxarea, trăirea  unui sentiment, în cazul nostru cel al iubirii.

¹⁰Lumea nu se vrea de amor salvată,- concluzia e poate surprinzătoare, dar adesea iubirea e înlocuită de alte sentimente, cele mai multe culpabile, dar care oferă pe moment satisfacţii aparent mai mari.

¹¹Nimeni nu se regăseşte-n esenţă. –se uită faptul că iubirea este esenţa, temelia, logica existenţei. Lipseşte lamura, partea cea mai bună a fiecărui lucru. Iubirea are capacitatea de a metamorfoza lucrurile, cuvintele, oamenii.

¹²Nimeni nu mai răsfoieşte albumul: al treilea catren, adaugă negaţiilor evidente, deja amintite (nu, nimeni), o negare prin afirmaţie, atât prin folosirea lui prea, sugerându-se o exagerare, cât şi prin antonime: leneş-pripă. Negarea prin afirmaţie este integratoare prin totul, adverb substantivizat, folosit prin repetiţie şi de Eminescu, care a simţit admirabil forţa sa distructivă.

¹³Totu-i prea leneş, – e vorba de acţiune, expresia dinamică a timpului. Dar lenea caracterizează nu atât obiectele, cât fiinţele. Timpul ne apare şi aici ca fiind personificat.

¹⁴totu-i prea în pripă; – cuvântul pripă e rar, nefiind găsit decât în expresii. Se sugerează încă o dată, inconsistenţa unui timp, a unei acţiuni, a unui sentiment.

¹⁵Nimeni cu recunoaşte astfel drumul: – ca şi ultimele versuri ale precedentului catren şi versurile din catrenul trei al acestei ancade se vrea conclusiv, definitiv, teribil, în esenţă tragic. Cine nu cunoaşte drumul, atât al vieţii, cât şi al iubirii, drumuri care până la urmă se confundă, nu poate fi fericit.

¹⁶Zborul nu mai are nicio aripă. Zborul fără aripă e fie imposibil, fie unul catapultat de o forţă oarecare, oricum oarbă.

¹⁷Stăm aplecaţi spre marginea genunii… Îndrăgostiţii se refugiază însă într-un loc greu accesibil, periculos: genunea. Termenul e des folosit în biblie.

L-am folosit pentru să sinonimul prăpastie, e prea dur, din toate punctele de vedere, dar mai ales eufonic.

¹⁸Iubind ne apare faţa minunii. Acest vers, reluat şi în monostih răstoarnă toate afirmaţiile, sentinţele şi stările negative anterioare. Aşa se explică şi titlul ancadei. Dar apare  şi ideea că iubirea e cel mai puternic sentiment uman, putând să le contracareze, să le anuleze pe celelalte.