CORNEL PAIU: Dacă ar fi să vă deghizaţi, ce costumaţie aţi alege? În ce/ cine v-aţi deghiza?

LUCIAN STROCHI: Copil fiind, îmi doream să port o togă romană, largă şi comodă  sau ceva asemănător, un costum „biblic”. Apoi, ca adolescent, mi-am dorit un costum din Renaştere: de nobil spaniol, englez sau francez. Mai târziu am realizat că hainele „contemporane” mi se păreau cele mai bune, potrivite cu fizicul şi psihicul meu. Nu mi-am propus să mă deghizez. De fapt m-am deghizat de trei ori în viaţă: o dată în mireasă (la Gâlma, într-o tabără literară, cred că eram în clasa a X-a; o fată s-a deghizat în mire şi am făcut o poză; cred că o mai am şi acum); a doua oară m-am deghizat la rugămintea unui prieten în Moş Crăciun, iar a treia oară  într-un burghez într-o piesă franceză. Totuşi, uneori ne deghizăm, fără să ştim, cel puţin în ochii celorlalţi. Coboram o dată pe scări cu un tablou sub braţ. O femeie urca treptele cu un copil de grădiniţă, cred. Copilul a întrebat-o pe mama sa, privind în sus la uriaşul care cobora: Mamă, acesta e Dumnezeu? (Asta şi pentru că purtam barbă!). Mama sa a zâmbit şi i-a răspuns: „Nu, puiule. E numai un pictor.” Apoi, pentru sine, ca în şoaptă: „…adică tot un fel de Dumnezeu!” Fără să fiu deghizat, am fost confundat, inclusiv cu mine. Cineva a avut o remarcă: „Semănaţi foarte bine cu domnul Lucian Strochi!” În glumă, i-am răspuns „morocănos”: „Nu ştiu cine e domnul Lucian Strochi!” Cetăţeanul m-a lămurit: „E un scriitor. Şi un critic de artă. Apare des la televizor!” Am înghiţit în sec şi n-am continuat discuţia. Masca a fost una din obsesiile mele literare. O povestire intitulată „Masca” a fost foarte mult apreciată de către critică, primul care a scris despre ea fiind Laurenţiu Ulici. Apoi am scris şi versuri precum acestea: „peste mască îmi trag chipul meu/cum vă trageţi voi peste faţă o mască”…