CORNEL PAIU: Commedia dell’arte îşi mai păstrează în vreun fel o reprezentare în prezent? (Vă provoc să abordaţi răspunsul pe mai multe planuri! Sunt convins că mi-aţi intuit intenţia!)

LUCIAN STROCHI: În sens larg, Commedia dell’arte există de la începutul teatrului. Să ne amintim de muzicanţii ambulanţi, de dansatoarele de pe străzi, de prestigitatori, de şarlatani, de ghicitori, de acrobaţi, de bufoni, de măscărici, de gralatori, petaurişti, de cântăreţii de monodii, de circulatori, de aretologi, de dansatorii pe sârmă (i-am evocat pe toţi     într-un sonet!) – toţi din Grecia antică prehomeriană – care  alcătuiau împreună sau separat  un amestec de circ şi de teatru, plin de vervă, umor, optimist, încredere în posibilităţile (fizice) ale omului, dialogând direct cu publicul şi improvizând. Să ne amintim şi de spectacolele „ultramoderne” în care textul devine un pretext, importantă fiind reacţia spectatorului devenit actor, întâmplarea fiind suverană. Putem fi sau nu de acord cu un asemenea spectacol, dar el există şi va exista. Pe de altă parte, în sensul cel mai larg, cu toţii jucăm zilnic, permanent pentru a supravieţui din punct de vedere social şi emoţional o Commedia dell’arte. Locul măştii l-a luat machiajul şi tatuajul, dar a rămas triunghiul amoros, confuzia, încurcătura, disimularea, limbajul gestual sau paraverbal. Urmăriţi un candidat politic într-o campanie electorală şi veţi avea o Commedia dell’arte de bună (sau proastă) calitate. Jucăm teatru în viaţă, altfel nu am putea supravieţui. Ce s-ar întâmpla dacă am spune permanent adevărul gol-goluţ şi nu am încerca măcar să-l cosmetizăm?