CORNEL PAIU: Aţi avut vreodată (personal, cred că da) sentimentul dedublării? E un sentiment straniu, de încordare maximă…

LUCIAN STROCHI: Atunci când scriu, mă aflu într-o permanentă dedublare. Personajele sunt un alter ego, realităţile descrise de mine îmi aparţin, dar sunt şi ale unui imaginar colectiv. Dacă ar fi să mă refer la delir,  am avut dedublări, dar numai în vis sau în coşmar. De fapt, dublul este un atribut al fantasticului, acceptând, între altele, ubicuitatea. Şi ar mai fi ceva: am avut, pe când eram student, o situaţie, o întâmplare stranie: mergeam pe jos, m-am aşezat pe o bancă, eram în Bucureşti, undeva pe Ştefan cel Mare şi când să plec, nu m-au mai ascultat picioarele. Pentru o clipă, am crezut că am devenit statuie. (Nimic glorios, nimic peiorativ în această ipostază). Mărturisesc că, da, am fost traversat de o spaimă cumplită…