În taină, am iubit un lord vagabond,¹
Cu ochii ca azurul, cu părul blond,²
Cel mai frumos bărbat de pe mapamond.³
Ce mai ! Visam să fac cu el doar un rond…⁴

 

Semăna cu un zeu⁵, cu un rigă,⁶
Cu buzele ca petale de roză…⁷
Era mai frumos decât orice poză,⁸
Conducea semeţ, aprig, o quadrigă.⁹

 

Avea o voce blândă,¹⁰ te lua în răspăr,¹¹
Era, pentru multe fete, duhovnic.¹²
Dacă ar fi să rostim un adevăr,¹³
Eu mi l-aş fi dorit, noaptea, ibovnic.¹⁴

 

Mi l-aş fi dorit clopotar, ţârcovnic…¹⁵
Dar el a plecat departe, polcovnic.¹⁶

 

În taină, am iubit un lord vagabond.

Lucian Strochi

 ANCADA IUBIRII  pentru un lord vagabond

¹În taină, am iubit un lord vagabond, – cu această a şasea ancadă, intrăm într-un registru nou, emiţătorul mesajului de iubire fiind iubita şi nu iubitul, ca până acum. Taina iubirii devine posibilă prin taina spovedaniei, dar şi prin faptul că secretul e mai puternic decât orice lucru cunoscut; lordul vagabond este un tip special de iubit, dintr-o tipologie care cuprinde pe escrocul sentimental, gigoloul, puşlamaua simpatică, boemul, nonconformistul, revoluţionarul, proscrisul, ereticul, damnatul etc. Am plecat în această ancadă având în minte cunoscutele versuri: „Iubito, mă uitam la tine/ca un pungaş la ceasul unui lord”. M-am gândit apoi să-i unific, pungaşul şi lordul putând avea o aceeaşi esenţă. (O demonstraţie convingătoare e romanul lui Mark Twain- Prinţ şi cerşetor). În acelaşi timp îmi răsuna în urechi o celebră melodie din filmul de mare succes Vagabondul, cu Raj Kapur şi versurile cântate: „Sunt vagabond şi sunt hoinar/ şi n-am un ban în buzunar…Avaaaraamuu…) Aceasta a fost geneza ancadei. M-am mai gândit şi la faptul că, în puţine cazuri, în literatură, cea care vorbeşte, are iniţiativa este femeia. (Într-un sonet, tot din Ancadierul, vorbea Galateea şi nu Pygmalion ).

²Cu ochii ca azurul, cu părul blond, – lordul vagabond trebuia să fie o proiecţie ideală, de o frumuseţe aproape religioasă, cosmică. Azurul se referă evident la cer; „ochii” precum „cerul” e o comparaţie comodă, dar cu o hiperbolizare ce aduce în ecuaţie şi cosmicul; în plus, azurul este o culoare heraldică, supremă (bleu  celeste  azur). Iubitul apare deci ca o proiecţie imensă a dorinţei. Părul „blond” este părul îngerilor, a domniţelor serafice, a zânelor.

³ Cel mai frumos bărbat de pe mapamond. – hiperbolă care foloseşte resursele superlativului relativ, de fapt un comparativ absolut. În acelaşi timp un adevăr de necontestat: alesul este „cel mai”… Se simte şi o undă de ironie sau poate de autoironie

⁴Ce mai ! Visam să fac cu el doar un rond… Cuvântul rond ascunde multe resurse interpretative: rond poate însemna un tur, o plimbare fără vreo ţintă, de plăcere; rond mai poate fi şi o mişcare de dans, o rotaţie, dansul fiind o posibilă declaraţie de dragoste; dar rondul este şi cercul, inclusiv cercul vieţii. În acest sens se poate ascunde şi ironia, tradusă prin: „să ne iubim doar o singură viaţă întreagă.”

⁵Semăna cu un zeu, – ironia şi autoironia devin tot mai vizibile din cauza oximoronului „zeu vagabond”. Până la urmă, chipul zeilor e dăltuit totuşi după cel al oamenilor, dacă nu chiar croit după un tipar animalier (Apollo –calul).

⁶cu un rigă, – rigă poate fi un rege, dar şi o carte de joc…

⁷Cu buzele ca petale de roză… comparaţie ironică, masculină, aproape insuportabilă (buzele iubitei „ca petalele unui trandafir”. Cu atât mai mult buzele iubitului). Dacă însă acceptăm ideea că trandafirul e valoarea cea mai vulnerabilă în lupta cu timpul, vestejindu-se extrem de repede, s-ar putea să nu fie vorba de o ironie.

⁸Era mai frumos decât orice poză, – aici fără îndoială că e vorba de o ironie prin contrast: „frumos ca o poză” înseamnă în imaginar şi „frumos ca o poză retuşată”, deci falsă. În plus pozele cu chipuri frumoase aparţin în general actorilor, „junilor primi”.

⁹ Conducea semeţ, aprig, o quadrigă.  –Din nou ironie, prin trimiterile la o perioadă romană, eroismul, virilitatea, bărbăţia  fiind probate prin lupte, întreceri, spectacole.

¹⁰Avea o voce blândă, – cu acest vers, primul din al treilea catren intrăm într-un alt registru, grav, în adevărata spovedanie, într-o mărturisire sfioasă, dar sinceră. Tandreţea este o formă supremă a dragostei, o reînviere a naturii (umane) după furtuna (dragostei). Verbul pus la imperfect, fiind un verb al posesiei şi având o valoare durativă, creează senzaţie de real, prin sentimentul de „deja vu”.

¹¹te lua în răspăr, – emoţia trezeşte reacţii de o amplitudine neobişnuită, de „înfiorare”.

¹²Era, pentru multe fete, duhovnic. – aici poate şi nevoia de certitudine, venită dintr-un dram de gelozie. Ipostaza de duhovnic pentru alte fete nu o deranjează, dimpotrivă, e singura acceptabilă,  dar e greu de presupus că este cea reală, ţinând cont de faptul că personajul e un lord vagabond.

¹³Dacă ar fi să rostim un adevăr, – acest vers pregăteşte pe următorul. Iubita ,deşi se mărturiseşte, îşi ia prudenţa de a pune sub semnul îndoielii şi al condiţionării (dacă).

¹⁴Eu mi l-aş fi dorit, noaptea, ibovnic. –versul e puternic, dorinţa nudă, dorinţa sinceră. Noaptea apare ca o prezentă totalitară, dar şi ca un element care potenţează iubirea. În plus noaptea ascunde iubirea, atât pentru protagonişti, cât şi pentru ochii celorlalţi.

¹⁵ Mi l-aş fi dorit clopotar, ţârcovnic… Dorinţa fetei din versul precedent o sperie prin absolutul, prin nuditatea gândului şi atunci îşi potenţează dorinţa, ducând-o în sfera religiosului. Dacă clopotarul anunţă un eveniment (în cazul acesta iubirea), ţârcovnicul are o funcţie importantă, el îngrijind şi curăţind biserica, cântând alături de preot, fiind paracliser şi psalmist. Un preot n-ar avea dreptul la iubire; un ţârcovnic, care este cea mai înaltă persoană după preot, da.

¹⁶ Dar el a plecat departe, polcovnic. – opţiunile de altă dată ale iubitelor erau puţine: roşu şi negru, preot sau militar, religie sau armată.  Polcovnicul, colonelul era un lord vagabond, însoţindu-şi mereu armata (polcul), deplasându-se permanent, neputându-se fixa undeva mai mult timp. Dar polcovnic vine de la „polovina”, care înseamnă „jumătate”. Adică jumătatea androginului sau o jumătate de iubire.

În taină, am iubit un lord vagabond. –ultimul vers revine ca un refren, ecou al unei iubiri posibile, sincere, ideale, posibile totuşi, chiar dacă efemeră.