CORNEL PAIU: Ruinele, totuşi, pot construi baza/ fundaţia unei construcţii noi? Svetlana Alexievici, laureata Nobel pentru literatură în 2015, spune, într-un anumit context: „pe ruine nimic bun nu se poate ivi.” Oare, de fapt, nu tot ce avem, reprezintă, într-un fel sau altul, ruine? Civilizaţii în ruină, culturi în ruină, cetăţi în ruină, oameni în ruină etc. Tot scriitoarea ucraineană mai afirmă: „am construit poduri peste râurile ignoranţei, dar ele şi-au schimbat cursul. Viitorul a devenit absolut imprevizibil…”, „nimeni nu-şi doreşte să trăiască o veşnicie în ruine, vrea din acest moloz şi fragmente să mai construiască câte ceva.”, „Omenirea este în drum spre o societate corectă, dreaptă, dar undeva într-un viitor îndepărtat.” şi „Mi-am dorit ca fiecare să-şi poată striga adevărul lui.” (Svetlana Alexievici, Timpuri second hand).

LUCIAN STROCHI: Svetlana Alexievici este un ziarist şi ca orice ziarist, vrea să atragă posibilul cititor prin formule şocante. Prolepsele ei sunt truisme, lapalisade sau adevărată tautologie, ziarista jucând aici rolul unui „profet” şi nu un „poeta vates”. A spune că „viitorul a devenit absolut imprevizibil”, că „omenirea se află spre o societate corectă, dreaptă, dar undeva într-un viitor îndepărtat” e puţin rizibil, iar a doua afirmaţie vine parcă din Programul Partidului Comunist de edificare a unei societăţi noi, socialiste, multilateral dezvoltate. Dacă trecutul e o ruină –şi este – depinde de noi să reconstruim ce a fost, să medităm, să înţelegem efemerul şi eternul. De altfel există o întreagă literatură a „ruinurilor” în romantism şi literatura română are pagini remarcabile dedicate temei, între altele versurile lui Grigore Alexandrescu, Eminescu, Coşbuc, Blaga şi mulţi alţii.