CORNEL PAIU: Există o istorie subterană a literaturii române?

LUCIAN STROCHI: Categoric, da! Dacă sintagma „istoria literaturii române” nu ridică prea multe probleme, termenul de „subterană” este unul extrem de dificil, întrucât admite foarte multe interpretări, accepţii, sensuri, valori etc. Dacă prin subterană înţelegem „literatura de sertar”,  atunci putem vorbi de opere sau chiar capodopere ce nu au văzut încă lumina tiparului, din varii motive: cenzura ideologică, morală, economică, autocenzura, incapacitatea autorului de a-şi finaliza o operă, accidentul fatal şi imprevizibil al autorului, un cataclism oarecare. Dacă prin  subterană înţelegem o „literatură ascunsă” (semnificaţii, ezoterism, nedifuzare sau difuzare parţială, necunoaştere, ş.a.) atunci aş îndrăzni să afirm că, cel puţin cantitativ, o istorie subterană a literaturii ar depăşi istoria literaturii române (număr de pagini, număr de opere). Dacă prin subterană înţelegem o „literatură a periferiei” (de orice fel: a cuvintelor, a sentimentelor, a timpului şi a spaţiului etc.) atunci pot spune că, deşi există o asemenea literatură, ea mă interesează foarte puţin. Dar cred că cea mai înaltă semnificaţie a subteranei o întâlnim la Dostoievski şi la Emil Kusturica. Acolo subterana devine operă majoră, capodoperă.