Lumina-n ochii săi albă se frânge,¹
Să crezi că râde-n hohot sau că plânge,²
Şi-a citit de curând un liric poem³
Şi că poartă-un noroc⁴ sau poate-un blestem.⁵

Durerea-n lacrimi tulburi i se strânge,⁶
Iubirea îi pare acum un totem,⁷
Odă triumfală⁸ sau un recviem,⁹
Ce viaţa însăşi, prin versuri, răsfrânge.¹⁰

Suntem, e drept, un tandru, duios tandem,¹¹
Deşi mişcările noastre-s încă nătânge,¹²
Dar amândoi destinul vor înfrânge¹³
Într-un spaţiu ciudat,¹⁴ într-un timp boem.¹⁵

De-aceea nu-i suntem sorţii la cherem,¹⁶
Împlinindu-ne un sentiment suprem.¹⁷

Într-un spaţiu ciudat, într-un timp boem¹⁸…

Lucian Strochi

ANCADA IUBIRII ÎN TANDEM 

¹ Lumina-n ochii săi albă se frânge, – întreg textul e bazat pe ambiguitate. În primul vers nu ştim cine e lumina: lumina divină? Lumina iubitei ca obiect al unei adoraţii? Lumina unei Pasiuni?; albă – e vorba de un adjectiv epitet sau de un adverb  provenit din adjectiv, care nu şi-a pierdut încă flexiunea? Din ce cauză e albă lumina? Pentru că aşa ne pare, nespectrală? Pentru că e răsfrângerea scleroticii? Pentru că albă e neutrală, impersonală, indiferentă, aşa cum poate fi vocea, la un moment dat? Se frânge datorită imposibilităţii de a comunica? Nu mai poate pătrunde dincolo de globul ocular?

² Să crezi că râde-n hohot sau că plânge, – aparent acest vers îl contrazice pe primul. A râde şi a plânge sunt două verbe extrem de dinamice, mai ales dacă sunt însoţite de hohot. Numai că aici hohot e factorul de echilibru, anulând râsul şi plânsul, „un echilibru între antiteze”. La fel de importantă este şi conjuncţia disjunctivă sau. Verbul să crezi pare şi el ambiguu: tu să crezi? Să creadă cineva, nedeterminat? A crede e oricum mai puţin decât a şti (atunci când nu e legat ideatic de credinţă).

³ Şi-a citit de curând un liric poem –cine a citit? Lumina? Ochii iubitei? Destinul? Oricum intrăm dintr-o idealitate în altă idealitate, aceasta e drept o iluzie a realităţii…

⁴ Şi că poartă-un noroc – norocul „purtat” este al luminii care poate fiinţa, al iubitei care se iluminează prin lectura poemului, al destinului care prin lectură, prin rostire se exorcizează sau se răsfrânge fiind o idealitate nu o realitate?

⁵ sau poate-un blestem. – lumina, dragostea, destinul pot avea şi valenţe negative. Pe de altă parte, blestemul există numai prin cuvânt.

⁶Durerea-n lacrimi tulburi i se strânge, – lectura poemului liric desparte: lumina dispare şi rămâne iubita, iubirea.  Tulburi sugerează opacitatea, dar şi concentrarea, materialitatea…

⁷Iubirea îi pare acum un totem, – iubitei sau luminii iubirea i se pare un totem, un animal ciudat, o plantă exotică. Iubirea este într-adevăr un obiect căruia să i te închini, între altele şi pentru că îţi aminteşte de strămoşi, de legături de sânge, de foste iubiri.

⁸Odă triumfală – iubirea trăieşte doar prin extreme, ca moment de beatitudine, de împlinire primeşte, literar, omagiul suprem, oda triumfală, sintagmă uşor pleonastică.

⁹ sau un recviem, – recviemul nu există ca specie literară, ci doar muzicală. Se referă aici la o posibilă moarte a unei iubiri.

¹⁰ Ce viaţa însăşi, prin versuri, răsfrânge.  – dacă iubirea  moare, ea se refugiază însă în poezie, devenind eternă.

¹¹Suntem, e drept, un tandru, duios tandem, – al treilea catren vorbeşte despre o iubire iluzorie, dar reală, în/prin text. Îndrăgostiţii alcătuiesc un posibil tandem, termen folosit desigur cu sens conotativ, dar puternic, vorbind despre două persoane nedespărţite (dar care nu au devenit încă un androgin).

¹² Deşi mişcările noastre-s încă nătânge, – se sugerează începutul unei iubiri totale, probabil de refacere a androginului. Este o experienţă nouă pentru cei doi îndrăgostiţi, prin urmare mişcările sunt încă nătânge.

¹³ Dar amândoi destinul vor înfrânge – iubitul îşi doreşte realizarea iubirii, împlinirea ei, lucru care se poate realiza numai prin înfrângerea destinului potrivnic.

¹⁴Într-un spaţiu ciudat,  – spaţiul ciudat e o sintagmă greu traductibilă, readucându-ne în ambiguitate. Să fie vorba totuşi de androgin, adică posibilitatea ca două „corpuri” să devină unul singur? Să fie vorba de ieşirea din contingent? Să fie vorba de o iubire cosmică?

¹⁵într-un timp boem. – timpul iubirii devine un timp psihologic: pentru îndrăgostiţi prea scurt, în realitate etern. Este boem întrucât el nu ţine cont de nicio convenţie (socială sau de altă natură).

¹⁶De-aceea nu-i suntem sorţii la cherem, – această certitudine a confirmării iubirii îi permite iubitului îi permite un puseu de orgoliu: soarta poate fi învinsă, iubiţii desprinzându-se de determinările ei.

¹⁷  Împlinindu-ne un sentiment suprem. –al doilea vers al distihului e solemn, cei doi declarându-şi iubirea, văzută ca o imensă realizare, ca un sentiment suprem

¹⁸Într-un spaţiu ciudat, într-un timp boem…- ultimul vers plasează iubirea într-o proiecţie ideală, neoferind până la urmă nicio certitudine.