CORNEL PAIU: Cum ar arăta „metroul” tainic/ subteran al scrisului?

LUCIAN STROCHI: Metroul e un  tren subteran, are şine paralele, o direcţie clară, neechivocă, multe staţii (opriri), enorm de mulţi călători. Dacă reuşim, ca printr-un gest demiurgic sau de vrăjitor, să-i transformăm pe călători în cititori, atunci scrisul devine propriul său metrou, cu un bagaj uluitor de gânduri şi de sentimente…

CORNEL PAIU: Ha ha ha… Cârtiţele scrisului… Râsul meu, are numai o motivaţie estetică, nu şi conceptuală, pragmatică…

LUCIAN STROCHI: Da, „cârtiţele scrisului”. Dar care cârtiţe? Cele cu nasul înstelat de care era fascinat un Roger Caillois? Sau cârtiţele care prevăd –  nu vremea, ci vremurile, vânturile, valurile, timpurile?  Sau poate cârtiţele care sunt negrişorii (documentarişti, stilişti, corectori etc.) lucrând pentru un mare maestru, asigurându-i o operă perenă? Sau poate studenţii-cercetători care sunt coautorii unei opere în care Profesorul, Academicianul contrasemnează doar opere, devenind însă autor-vedetă?