CORNEL PAIU: În acest context, ce trăsături particulare sau, de ce nu, generale, credeţi dvs. că diferenţiază literatura română de alte literaturi?

LUCIAN STROCHI: Literatura română are, aproape ca orice altă literatură, două componente: literatura populară şi literatura scrisă, cultă. Din punct de vedere al literaturii populare, românii stau foarte bine, în contextul european: creaţii majore sau unicat precum Mioriţa sau Meşterul Manole, uneori cu zeci sau chiar sute de variante. Meşterul Manole deşi cunoaşte variante în tot arealul balcanic, la noi are cea mai înaltă şi elevată expresie artistică. De exemplu, la alţii, în locul soţiei zidite avem un câine sau chiar umbra lui, în locul mănăstirii se construieşte un pod ş.a.m.d. Doina, bocetul, blestemul, pluguşorul, balada sunt creaţii esenţiale pentru poporul român, de o extraordinară plasticitate şi autenticitate (un regizor italian, Pier Paolo Passolini, a folosit bocete româneşti pentru a potenţa valorile umane ale filmului său Oedip rege). Folclorul a fost sursă de inspiraţie pentru cei mai mari scriitori români: Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Blaga, Vasile Alecsandri, Valeriu  (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii. Folclorul românesc este vechi, divers, valoros, autentic, excepţional pe alocuri. Găsim în folclorul nostru versuri pe care nu le-ar putea scrie nici un poet cult, oricât de genial ar fi. Şi nu exagerez cu nimic… În ceea ce priveşte literatura română, lucrurile se schimbă: literatura română nu are nici două sute de ani (abia de pe la 1830 putem vorbi de o literatură română propriu-zisă, Ţiganiada şi Istoria ieroglifică fiind accidente de geniu, geniale, dar…accidente). Datorăm mult paşoptiştilor, deşi mişcarea paşoptistă nu a dat capodopere, ci doar scrieri onorabile. A venit însă Eminescu, epoca Junimii şi, contemporani cu Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Macedonski, Titu Maiorescu. Este un prim moment fast al literaturii române, când literatura română se sincronizează cu marile literaturi europene, de exemplu. Cu alte cuvinte noi nu am avut o Biblie, epopei precum Iliada, Odiseea, Ghilgameş, Cântarea Nibelungilor, Beowulf, Cidul, Cântarea lui Roland, Cântecul oastei lui Igor. Marea literatură română începe deci cu Eminescu, acesta fiind – valoric – peste aproape toţi romanticii. Al doilea moment important al literaturii române culte îl reprezintă literatura interbelică, unde avem poeţi de valoare indiscutabilă precum Blaga, Barbu, Bacovia şi Arghezi. Nicio altă literatură europeană nu putea alinia, cu excepţia literaturii spaniole -momentul (generaţia 1927) – o asemenea pleiadă de poeţi, toţi cu valoare de premiul Nobel (Blaga şi Arghezi au şi fost în proximitatea lui), la care se pot adăuga liniştit alţi poeţi precum Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat – poeţi importanţi pentru orice literatură. Lor li se alătură un prozator precum Liviu Rebreanu, pomenit în toate antologiile lumii şi care a scris cel mai valoros roman despre primul război mondial din lume şi anume Pădurea spânzuraţilor, un roman total, uluitor. D altfel şi el a candidat la Premiul Nobel fiind „învins” de Wladyslaw Reymont în 1924, polonezul „învingând” din/prin motive extraliterare, fiind foarte bolnav (a şi murit anul următor), Polonia mai avea un Premiu Nobel prin Henrik Sienkiewicz, deci avea „plusvaloare” literară şi în plus Ion era un roman al unei individualităţi, pe când Ţăranii lui Reymont  constituia o „epopee”. Revenind: la începutul secolului XX literatura română se sincronizează cu marile literaturi ale Europei, depăşindu-le uneori, anticipând noi curente literare precum dadaismul. Al treilea moment fast al literaturii române este literatura generaţiei 60, aceasta având reprezentanţi precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, Leonid Dimov – ca să pomenim numai poeţii. Literatura română e dominată de poeţi, dar avem şi prozatori importanţi începând chiar cu poetul Mihai Eminescu şi dramaturgul Caragiale. Nu e o literatură de largă respiraţie, precum literatura rusă, nici filozofică şi parabolică, precum literatura germană. Avem în schimb stilişti de primă mână precum Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Emil Cioran, Mihai Sadoveanu. G. Călinescu evidenţia un fapt atunci când comenta Alexandru Lăpuşneanu: absenţa nu a valorii, ci a unei limbi universale. Cred că asta e principala problemă a literaturii române. Îţi dau un exemplu, aproape o parabolă: în urmă cu ani, nu foarte mulţi la număr, Rebreanu a fost tradus în spaniolă, cu Răscoala. Cartea a produs un adevărat cutremur în America de Sud. Adică tocmai acolo unde există scriitori precum Jorge Borges, Gabriel Garcia Marquez, Casares, Sabato, Verissimo, Roa Bastos, Mario Vargas Llosa, Carpentier, Manuel Scorza, Miguel Asturias – şi am ales doar zece prozatori !Ei bine, Rebreanu a fost invitat oficial la lansările de carte ale „RĂSCOALEI”, deşi trecuse o jumătate de secol de la moartea lui! Atât de contemporană li s-a părut sud-americanilor proza sa! Pentru a învinge inerţia receptării, bariera limbii, ar trebui să luptăm prin traduceri cât mai multe şi mai bune. Şi mai e ceva: exportul. Într-o discuţie, o „querellă” cu un scriitor francez, i-am argumentat că românii au influenţat literatura, stilistica, chiar gândirea atât de carteziană, de pozitivistă a francezilor. L-am întrebat: Care crezi că e specia literară pe care au inventat-o francezii? Scriitorul mi-a răspuns, just şi prompt: eseul. Apoi i-am arătat că din zece „cei mai mari” eseişti francezi contemporani, câţiva sunt de origine română: Mircea Eliade, Emil Cioran, Matyla Ghika, Puis Servien (Coculescu), Lucien Goldmann. Mă oresc la jumătate pentru ca altfel am ieşi din tipare şi am avea în loc de 10, vreo 12, adică mai mult de un „unu pe un loc” (un singur exemplu totuşi: Eugen Ionescu, care are doar vina de a fi şi un mare dramaturg). Şi pentru a vorbi şi despre „prolepse”: nu cumva „Ora 25” a lui Constantin Virgil Gheorghiu să fie, în contextul actual al migraţiilor şi al punerii în paranteze a graniţelor, o scriere de o tulburătoare meditaţie şi contemporaneitate?