CORNEL PAIU: Ştiu, de fapt  mai mult intuiesc că vă fascinează limba română. Care credeţi că sunt virtuţile acesteia? Dar, haideţi, să spun aşa, simetrizând, „viciile”?

LUCIAN STROCHI: Limba română este o limbă fonetică şi analitică. Este important să scrii aşa cum auzi. O limbă etimologică presupune un efort foarte mare la lectură şi mai ales la scriere: gândeşte-te în câte feluri se poate scrie în franceză sunetul „o”, de exemplu! O limbă de compunere are cuvintele foarte lungi, greu de citit şi de pronunţat. Sunt termeni în germană, cuvinte, care au mai mult de patruzeci de litere… Referitor la lexic: limba română şi-a structurat lexicul în timp şi spaţiu, aşa încât influenţele limbilor străine au vizat anumite aspecte, câmpuri semantice. Diferenţa dintre limba română literară şi cea populară este minimă: în alte ţări oamenii sunt obligaţi să apeleze la limba literară pentru a se putea înţelege. Un alt aspect: românii îşi vorbesc limba lor. E un sentiment de mândrie naţională… Elveţienii – de exemplu – au ca limbi oficiale franceză, italiana şi germana. Limba română este extrem de flexibilă, putând primi prefixe, din greacă sau latină, cu uşurinţă. Nu avem vocale duble, nu citim altfel o consoană intervocalică. Sunt avantaje importante. Limbile etimologice merg acum spre simplificare, tinzând să devină limbi  fonetice. „Ph” devine, tot mai mult, astăzi, în scris, în franceză „f” întrucât  nu prea mai interesează pe nimeni dacă acel cuvânt care are în componenţă un „f” este sau nu de origine greacă. Cuvintele limbii române au în general accentul pe penultima silabă, au de obicei 2-4 silabe. Lexicul este bogat, româna ere peste o sută de mii de cuvinte-titlu. Problemele limbii române sunt puţine: grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, căciula pentru ă, accentul circumflex pentru î (â), virguliţa  sub s pentru ş, sub t pentru ţ, faptul că iată conjugările verbelor ţin de criteriul etimologic (latin), aşa încât verbele terminate la infinitiv în „a”, se pot conjuga la indicativ prezent extrem de diferit: lucrez, mănânc, cânt, urlu, agăţ, încât un străin este total derutat de absenţa oricărei reguli în conjugare. O altă problemă este situaţia lui „â”. S-a luat hotărârea să-l folosim pentru a sublinia latinitatea limbii române, vezi: campus→ câmp, blandus→ blând. Dar ce te faci cu un cuvânt precum gând? El provine din maghiară (gond), nu din latină. Şi apoi: cine ne contestă latinitatea? Nimeni. Alte probleme vin din abaterile de la regulă: se scrie cu „â” în interiorul cuvintelor. Ar trebui să scriem deci „neâmblânzit”, ceea ce este desigur greşit. În alte situaţii, „î” a devenit … „u” : sînt → sunt. Greşeala a plecat de la faptul că am acceptat un principiu etimologic într-o limbă fonetică.